Dacă te crezi special, atunci probabil consideri că acest articol te priveşte. Şi poate că aşa şi este, dacă prezinţi ceea ce John Kulig, cercetător american, numeşte “efectul unicităţii numelui” – convingerea că propriul nume este mai rar decât cred ceilalţi.
Kulig a întrebat 153 de studente şi 94 de studenţi cât de comun este numele lor pe o scară de la 0 la 100. Scara prezenta 9 nume aşezate pe poziţiile aferente ca repere, bazate pe frecvenţele numelor obţinute din registrul universităţii.
Ca o comparaţie, un grup de control format din acelaşi număr de bărbaţi şi femei au oferit fiecare câte o estimare a popularităţii unuia dintre numele din primul grup (femeile au evaluat un nume feminin, în timp ce bărbaţii au evaluat un nume masculin).
Participanţii şi-au evaluat în mod constant propriul prenume ca fiind mai rar decât estimările oferite de grupul de control (şi ca fiind mai rar decât în realitate, deşi acest lucru nu a fost testat statistic). Acesta a fost cazul numelor comune şi rare, conform bazei de date a universităţii, deşi puţin exagerat în cazul numelor rare. „Oamenii sunt motivaţi să fie diferiţi faţă de ceilalţi”, spune Kulig. Fenomenul nu este explicat de faptul că unii oameni îşi scriu numele în feluri neobişnuite.
Ulterior a avut loc un studiu similar cu 86 de femei şi 57 de bărbaţi care şi-au evaluat frecvenţa propriului prenume şi un grup de control care a evaluat numele din primul grup. Ca şi înainte, participanţii au estimat numele lor ca fiind mai rare decât le-au evaluat membrii grupului de control.
Un indiciu despre cauzele acestui efect este faptul că participanţii cu nume mai neobişnuite tind să fie mai mulţumiţi cu acestea, în concordanţă cu teoria lui Kulig că avem motivaţia subconştientă să ne simţim speciali. De asemenea, dintre cei care s-au gândit să-şi schimbe numele, cel mai întâlnit motiv a fost obţinerea unui nume mai rar. În final, participanţii nu păreau a fi conştienţi de „efectul unicităţii numelui”. Când acestora li s-a cerut să estimeze cum alţi oameni ar evalua numele lor (adică ale participanţilor), ei au spus că ceilalţi ar da o valoare similară cu cea dată de ei.
Noile rezultate completează un studiu din 2004, în care Danny Oppenheimer a observat că oamenii subapreciază frecvenţa numelor lor de familie şi ale vedetelor. El a motivat acest lucru printr-o „reducere euristică”. De obicei supraestimăm frecvenţa fenomenelor cu care suntem obişnuiţi ( fenomen cunoscut ca euristica disponibilităţii ), dar Oppenheimer crede că eliminăm această tendinţă când suntem conştienţi de o singură cauză evidentă a familiarităţii, ca în cazul propriilor nume sau numelor populare. Acest fapt sugerează că supracompensarea procesului este ceea ce duce la o subestimare a frecvenţei numelor de familie proprii.
Felul în care supraestimăm răspândirea propriilor nume reprezintă, de fapt, o anomalie, având în vedere descoperiri care arată că avem tendinţa să credem că ceilalţi adoptă anumite comportamente cu o frecvenţă similară cu a noastră – fapt cunoscut ca „efectul falsului consens”. Kulig a spus că o cercetare mai amănunţită este necesară pentru a afla dacă „efectul unicităţii numelui este în sine o descoperire unică”.
Mai mult, aceste noi descoperiri se adaugă literaturii de specialitate despre psihologia numelor. Spre exemplu, cercetări anterioare au arătat că avem tendinţa de a prefera propriile nume şi iniţiale, iar în acest sens există dovezi ale „determinismului nominativ”, conform căruia numele noastre ne influenţează oportunităţile şi deciziile. Un studiu publicat anul trecut, spre exemplu, susţine că oamenii care au nume nepopulare suferă prejudicii pe tot parcursul vieţii.
Traducere realizată de Diana Anastase după You think your first name is rarer than other people do, cu acordul autorului.
