Astăzi vom arunca o privire sceptică asupra unui subiect ce a intrigat pe toată lumea care s-a gândit la el: hipnoza. Hipnotizorul pare a avea cea mai grozavă superputere, abilitatea de a convinge pe oricine să facă sau să simtă ceea ce vrea el.
Pentru cel hipnotizat, hipnoza pare să fie antidotul miraculos pentru aproape orice: slăbire, lăsatul de fumat, fericire. Cu toţi am auzit principalele critici – că nu poate să te determine să faci ceva ce nu vrei să faci, că diferite persoane sunt susceptibile în diferite proporţii – limitări care par să combată potenţialele beneficii. Aşadar ce poate cu adevărat să facă şi de ce ar putea avea vreo valoare pentru oricare dintre noi?
Forme ale hipnozei sunt întâlnite în istorie aproape încă de la începutul acesteia. Chiar şi cele mai vechi forme de meditaţie profundă din India şi Persia sunt considerate a fi asemănătoare cu ceea ce azi numim auto-hipnoză. Până şi vechii greci se crede a fi avut practici comparabile cu templele de meditaţie hinduse, unde oamenii erau în principiu hipnotizaţi pentru a fi puşi într-o stare de relaxare cu scopul unui presupus remediu medical. Însă istoria hipnotismului este asociată cel mai mult cu un singur nume: medicul german din secolul al 18-lea Franz Mesmer.
Probabil deja ştiţi că termenul „mesmerizm” provine de la numele lui Mesmer, dar ceea ce s-ar putea să nu ştiţi este că practica mesmerizmului nu are aproape nimic de-a face cu ceea ce Mesmer însuşi făcea de fapt. Ca şi doctor, ce lucra cu informaţiile medicinei din jurul anului 1700, Franz Mesmer nu avea prea multe informaţii utile. La fel ca şi ceilalţi cercetători ai zilelor sale, Mesmer a venit cu idei care nu erau tocmai sănătoase din punct de vedere ştiinţific. Propria sa teorie era o formă de vitalism – ideea că fiinţele ce au viaţă sunt deosebite de cele fără viaţă printr-un fel de „forţă vitală” – ceea ce el numea magnetism animal. La fel ca şi celelalte forme de vitalism propuse de-a lungul secolelor, magnetismul animal prevedea că fiinţele cu viaţă erau conectate printr-un soi de flux energetic, pe care Mesmer l-a numit fluid magnetic. Unul dintre tratamentele sale, pe care l-a popularizat în timp ce-l practica la Paris, consta în folosirea mâinilor sale pentru a controla fluxul fluidului magnetic printr-un pacient, în sesiuni prelungite şi relaxante, care aveau scopul de a vindeca vreo boală.
Cei ce au preluat munca lui Mesmer au stabilit termenul de mesmerizm, însă tehnica a fost diversificată în direcţii care nu au nimic în comun. Terapeuţii magnetismului şi-au numit procedurile mesmerizm. Vindecătorii spirituali din Rusia şi-au numit procedurile mesmerizm. Vindecătorii din noul veac din America şi-au numit meseria mesmerizm. Clarvăzătorii din Anglia numeau ceea ce făceau mesmerizm. Conexiunea cu ceea ce noi numim acum hipnotism a venit în 1841 când un un practician al mesmerizmului ce organiza spectacole pe scenă făcea turul Londrei punând oamenii în transă şi numind asta după termenul lui Mesmer, magnetism animal. Doctorul James Braid, un chirurg, a fost din întâmplare la un astfel de spectacol şi a avut oportunitatea să examineze unul dintre subiecţii care a fost adus în imposibilitatea de a-şi deschide ochii. El a concluzionat, pe bună dreptate, că persoana era, într-adevăr, cumva într-o altă stare de conştiinţă. Braid a fost fascinat şi a cercetat fenomenul cu ardoare. În 1843 el şi-a publicat descoperirile într-o carte pe care a numit-o Neurophynology. Braid a fost cel care a bătut în cuie termenul de hipnoză.
Cartea lui Braid, care poate pe bună dreptate a numit-o opera de bază a hipnoterapiei moderne, era surprinzător de potrivită cu noţiunile din prezent despre hipnoză. Braid s-a auto-învâţat repede să hipnotizeze pacienţi prin faptul că-i punea să-şi fixeze privirea asupra unui obiect ţinut în faţa frunţii, într-o asemenea poziţie în care exercită presiune asupra muşchilor oculari şi cerea mare concentrare pentru a menţine acea poziţie. El le vorbea cu calm în timpul procedurii şi odată ce observa că pupilele li se dilatau, ajungea la concluzia că erau hipnotizaţi. Această parte a procesului a devenit de atunci cunoscută sub numele de fază de inducţie. Ca şi doctor, el a găsit în repetate rânduri hipnotismul folositor ca şi tratament pentru ceea ce el numea plângeri nervoase. El era capabil să hipnotizeze cu succes pacienţi şi să inducă somnul odihnitor, să reducă spasme musculare şi dureri şi să trateze alte efecte simptomatice.
Tehnica de bază a lui Braid a fost revizuită de multe ori, iar una dintre cele mai populare metode de astăzi a fost dezvoltată în anii 1950 la Universitatea Stanford, numită Scara Stanford de Susceptibilitate Hipnotică. Tehnica se constituie dintr-o serie de doisprezece teste scurte pentru a măsura cât de hipnotizat este cineva de fapt, numerotate pe o scară de la 0 (deloc) la 12 (complet). Testele sunt reacţii la diferite sugestii precum imobilizarea, halucinaţii simple şi amnezie. Cele mai multe persoane se situează undeva la mijloc şi aproape toată lumea trece măcar unul dintre teste. Există până şi un scenariu pe care-l poţi urma pentru a hipnotiza pe cineva şi a-l supune testelor, cu ceva practică.
Nu doar că oamenii au diferite scoruri, dar s-au făcut mici progrese în a prezice ce fel de oameni sunt mai susceptibili. Presupunerile subiecţilor despre propria susceptibilitate nu se corelează deloc cu rezultatele testelor. Factori de prezicere precum inteligenţa, creativitatea, dorinţa de a fi hipnotizat şi imaginaţia nu au, de asemenea, nici o corelaţie. Cel mai probabil, tu însuşi eşti un candidat decent ce se va situa undeva la mijlocul scării, indiferent dacă tu crezi sau nu că va fi aşa.
Cel puţin un studiu a dezvălui o diferenţă fiziologică la subiecţii care s-au situat cel mai sus pe scara Stanford. În 1999, absolventul James Horton de la Virginia Tech a luat opt oameni care au înregistrat un scor mediu de 11 şi zece persoane care au înregistrat o medie de 2, apoi a aruncat o privire asupra creierelor acestora cu ajutorul RMN. Grupul cu punctaj mare aveau o secţiune a corpului calos numită genu, care era cu 32% mai mare în medie decât la grupul cu scoruri mici. Deşi interesantă şi sugestivă pe cât această valoare pentru cercetări suplimentare, grupul de cercetare a fost mic şi ar fi putut interveni şi alţi factori.
În 2001, şase membri ai revistei Scientific American care nu mai fusese hipnotizaţi până atunci au fost supuşi testului în biroul lor de la New York. S-a constatat că se încadrau în statistici la fel ca şi ceilalţi: scorurile lor au fost cuprinse între 3 şi 8 şi aceştia au confirmat inabilitatea de a-şi mişca părţi ale corpului, halucinaţii auditive, iar unul a fost făcut să uite tot ce s-a întâmplat în timpul şedinţei – în ciuda eforturilor susţinute – până când i-a fost spus că poate să-şi amintească brusc totul.
Aşadar se pune întrebarea ce poate de fapt să facă hipnoza. Are aplicaţii reale în medicină şi în psihoterapie. În medicină, a fost dovedită în a fi în mod surprinzător chiar eficientă la gestionarea durerii în multe încercări clinice. Un studiu de 27 astfel de încercări a dezvăluit că 75 de procente din 933 de pacienţi au experimentat o diminuare a durerii cu ajutorul hipnozei. S-a arătat că hipnoza pre-chirurgicală poate reduce cantitatea de anestezic necesară şi astfel se reduce şi timpul necesar pentru recuperare şi severitatea efectelor secundare specifice precum greaţa. Poate reduce hipertensiunea determinată de stres. De fapt, aproape toate simptomele legate de stres pot fi ameliorate cu succes la pacienţii susceptibili.
Mulţi dintre noi se întreabă despre utilizările obişnuite despre care auzim din psihoterapie, precum renunţarea la fumat, scăderea în greutate sau recuperarea amintirilor pierdute. Acestea sunt în general supraestimate. Ne place să credem că putem merge la un hipnoterapeut care ne va face să nu mai tânjim după ţigări sau mâncare şi ca prin minune, problema s-a rezolvat. Asta este pură ficţiune, la fel cum sunt cele mai multe soluţii magice uşoare din viaţă. Dacă într-adevăr hipnoterapia este cu adevărat eficientă în modificarea comportamentului de lungă durată, este o întrebare deschisă. Scăderea în greutate a înregistrat rezultate promiţătoare, însă studiile despre folosirea hipnozei pentru a stopa comportamente dependenţe precum fumatul sau consumul de droguri au fost mai puţin încununate de succes. Diferenţa este probabil că scăderea în greutate este o problemă de voinţă pe când dependenţele precum nicotina au factori fiziologici suplimentari. Totuşi, aproape toată lumea este de acord că hipnoza ar trebui folosită pentru a suplimenta psihoterapia convenţională şi nu ar trebui să fie singura unealtă de încredere.
Ideea de a recupera amintirile pierdute este puternic controversată şi nu mai este acceptată ca fiind de validă. Hipnoterapeuţii conduc pacienţii prin regresiune temporală a vârstei, pentru a-i determina să retrăiască şi să experimenteze din nou un eveniment traumatizant. Este adevărat că starea de concentrare relaxată permite aduceri aminte foarte puternice şi realiste, însă ceea ce am învăţat este că aceste experienţe reamintite, deşi foarte intense, nu sunt mai precise decât celelalte amintiri. În mod similar un vis poate fi extrem de realist, dar precum ştim, visele nu reflectă în mod necesar realitatea. Este în principiu acelaşi mecanism imaginativ din creier care creează visele dramatice şi lucide, cel care creează percepţia unui moment retrăit în hipnoza regresiei temporale. Opinia care are întâietate este că subiectul nu retrăieşte de fapt ce s-a întâmplat, ci mai degrabă îşi imaginează foarte realist cum era probabil atunci în trecut, bazat în parte pe amintirile care au mai rămas. Astăzi, în multe jurisdicţii, amintirile recuperate prin hipnoză nu mai sunt admisibile în Instanţă ca şi dovezi, deoarece s-au dovedit a fi prea înşelătoare.
Cea mai mare ironie este că hipnoza de scenă, precum cea practicată de artişti în faţa audienţelor, este câteodată mai reală decât aceste noţiuni populare despre hipnoza clinică. (Punem deoparte hipnotizorii de scenă care se folosesc de indivizi plasaţi în audienţă sau care şoptesc instrucţiuni secrete subiecţilor ori care folosesc alte trucuri care nu au de a face cu hipnotismul). Hipnoza de scenă este în general hipnoză reală, doar un exemplu foarte simplu al funcţiilor de bază ale acesteia. Gândiţi-vă la spectacolul la care James Braid a fost martor, în care un subiect s-a găsit în imposibilitatea de a-şi deschide ochii. După toate probabilităţile, acea prestaţie a fost exact acelaşi lucru pe care artiştii de scenă îl fac astăzi. Principalul scenariu este să iei un grup de oameni şi să-i hipnotizezi printr-o fază de inducţie simplă, foarte asemănătoare cu cea descrisă de Braid. Hipnotizorul selectează câţiva oameni din acest grup şi le administrează ceva asemănător cu o scară Stanford prescurtată, îi selectează pe cei care reacţionează cel mai bine şi renunţă la ceilalţi. Un punct slab al hipnotismului de scenă este că există întotdeauna câţiva subiecţi care doar pretind că sunt hipnotizaţi şi prestează conform aşteptărilor audienţei. Totuşi, la fel ca şi în cazul membrilor revistei Scientific American, mulţi dintre subiecţii supuşi hipnotismului de scenă chiar confirmă pierderea abilităţilor simple în timpul spectacolului (uitarea numelui, neputinţa de a se mişca sau experimentarea halucinaţiilor cum ar fi imagini cu oameni dezbrăcaţi), însă doar atât timp cât erau dispuşi conştient să colaboreze.
Multe dintre aceste spectacole se încheie cu hipnotizorul aşezând un subiect între două scaune şi stând pe ea ca pe un pod, făcând să pară ca şi cum hipnotismul i-a oferit super-putere. Realitatea este că nicio super-putere nu se activează în timpul hipnozei, ci că el poziţionează trupul şi scaunele într-un mod în care ar fi oricum posibil. Însă este nedrept şi imprecis factual să catalogăm tot hipnotismul de scenă ca fiind fals.
Aşa că trăiţi un pic. Lăsaţi-vă hipnotizaţi. Vedeţi unde vă încadraţi pe scara Stanford. Nu fiţi timizi în faţa unei oportunităţi cu un hipnotist de scenă iscusit. S-ar putea chiar să experimentaţi ceva ce nu v-aţi imaginat niciodată că v-ar putea face propriul creier. Nu puteţi pierde controlul. Şi aţi putea chiar descoperi o nouă metodă disponibilă dacă veţi avea nevoie de gestionarea durerii, stresului sau în psihoterapie. Păşiţi pe poteca sălbatică a neuroştiinţei; s-ar putea transforma într-o călătorie incitantă.
Traducere după Hypnotism: Hijacking Your Brain? de Răzvan Gavrilă, cu acordul editorului
