Să zicem că nu aveţi ce face şi vă prezentaţi la poarta unui spital de boli mintale spunând că auziţi voci şi aveţi vedenii. Ce vor spune doctorii? Cel mai probabil, după o atentă examinare, vă vor interna cu un diagnostic dintre cele mai cutremurătoare, deşi nu aveţi nimic... Nu credeţi? Unii chiar au făcut testul...
DAVID L. ROSENHAN
David Rosenhan este un psihiatru american cunoscut în special datorită unui faimos experiment care îi poartă numele pe care l-a realizat în deceniul 8 al secolului trecut. Experimentul lui David Rosenhan pe tema validităţii actului de diagnoză în spitalele psihiatrice americane a fost pus în scenă în anul 1972, un studiu pe această temă fiind publicat în prestigioasa revistă „Science” sub titlul: „Despre a fi sănătos în locuri nebune" (On being sane in insane places).
Mai întâi, o serie de pseudo-pacienţi au încercat obţinerea internării în diverse spitale psihiatrice de pe teritoriul S.U.A. simulând simptome precum auzul unor voci stranii, pentru ca în cadrul celui de-al doilea studiu personalului unui spital psihiatric de renume să i se ceară identificarea potenţialilor impostori din rândurile celor care solicitau internarea.
Dr. David L. Rosenhan
Credit: stanford.edu
EXPERIMENTUL ÎN VIZIUNEA LUI ADAM CURTIS
Cunoscutul producător de televiziune britanic Adam Curtis (dacă nu sunteţi familiarizat cu Adam Curtis, citiţi aici despre acesta), realizator, autor al textelor, regizor şi narator al unor filme documentare de excepţie difuzate de BBC, se opreşte şi el pentru câteva minute asupra experimentelor lui Rosenhan în prima parte a celui mai recent documentar realizat de el şi intitulat „Capcana - Ce s-a întâmplat cu visul nostru de libertate” (The trap - What happened to our dream of freedom):
În cadrul acestui experiment, opt subiecţi selectaţi de Rosenhan, toţi perfect sănătoşi, au încercat să obţină internări în spitale psihiatrice simulând diverse simptome. Toţi cei 8 au reuşit în încercările lor, fiind diagnosticaţi cu schizofrenie (7 dintre ei), respectiv ca fiind maniaco-depresiv, în cazul celui de-al optulea.
După internare niciunul dintre subiecţi nu a fost privit şi catalogat ca fiind un impostor de către personalul de specialitate al spitalelor alese, deşi, în mod paradoxal, unii dintre adevăraţii pacienţi se pare că bănuiau, conform relatărilor ulterioare ale subiecţilor, că aveau de-a face cu oameni sănătoşi. Toţi au fost externaţi cu diagnosticul „schizofrenie în remisiune", după intervale de timp cuprinse între 7 şi 52 de zile de la internare, cu o durată medie a şederii în spital de 19 zile.
Ca o ironie, dacă personalul spitalelor a manifestat tendinţa de a cataloga comportamentul falşilor bolnavi în termeni asociaţi unor boli mintale (de pildă, obiceiul unuia dintre subiecţi de a lua notiţe a fost interpretat ca unul patologic), pacienţii reali, cu adevărat suferinzi de boli psihice, i-au acuzat pe unii dintre experimentatori că sunt jurnalişti de investigaţie pe baza aceloraşi observaţii asupra comportamentului acestora.
EXPERIMENTUL FALSULUI IMPOSTOR
Pentru acest al doilea studiu Rosenhan a folosit un spital de psihiatrie de renume, prezentând personalului medical de acolo rezultatele primului studiu. Rosenhan a dorit să testeze dacă în aceste condiţii impostorii puteau fi deosebiţi de pacienţii reali, astfel că a provocat medicii psihiatri să identifice potenţialii „pseudo-pacienţi" de-a lungul unei perioade de 3 luni de zile. În realitate, Rosenhan nu a trimis niciun pacient-impostor. Cu toate acestea, din 193 de pacienţi, 41 au fost consideraţi impostori, iar alţi 42 suspecţi de acelaşi lucru.
Pe baza celor constatate, concluzia lui Rosenhan nu putea fi decât una singură: orice procedură de diagnoză care prezintă un risc atât de mare de eroare nu poate fi una vrednică de încredere. Rosenhan îşi încheia studiul susţinând cinic faptul că, în mod cert, cei sănătoşi nu pot fi deosebiţi de cei instabili mental în spitalele psihiatrice. Au urmat şi alte studii pe tema validităţii metodelor de diagnoză în psihiatrie, precum cele realizate de Maurice K. Temerlin în anii '70, respectiv Loring şi Powell în 1988, care s-au încheiat cu concluzii asemănătoare.
A ieşit în evidenţă şi faptul că în instituţiile psihiatrice există un real pericol al depersonalizării pacienţilor, care vine ca o consecinţă aproape firească a aplicării etichetei de „bolnav psihic" şi al diagnosticării foarte rigide. Autorul a sugerat ca o potenţială soluţie schimbarea metodologiei utilizate în instituţiile de profil şi orientarea spre studiul comportamentului şi problemelor specifice fiecărui pacient în parte, iar nu spre o diagnoză extrem de riguroasă şi conformă cu standarde medicale adesea perimate. Au fost formulate şi recomandări în vederea îmbunătăţirii sistemului de educaţie de specialitate, dar şi pentru responsabilizarea angajaţilor spitalelor psihiatrice spre a fi mai receptivi şi mai buni cunoscători ai tipului de psihologie socială aplicabilă cu succes în aceste aşezăminte.
BBC HORIZON - „CÂT DE NEBUN EŞTI?”
În 2008, prestigiosul program de popularizare a ştiinţei, Horizon, difuzat încă din 1964 de BBC, a dedicat două episoade unei problematici asemănătoare întreprinderilor experimentale ale lui David Rosenhan. Programul, al cărui nume („How mad are you?") este parafrazat în titlul articolului de faţă, pune în scenă un experiment în cadrul căruia 10 concurenţi, dintre care 5 fuseseră diagnosticaţi anterior cu boli de natură psihică, sunt supuşi unor serii de teste, urmăriţi îndeaproape şi intervievaţi de 3 experţi cu îndelungată experienţă în domeniul psihiatriei, scopul final fiind identificarea de către specialişti a celor bolnavi şi a afecţiunilor acestora.
Grupul celor 10 voluntari participanţi la experimentele din cadrul programului BBC Horizon "How mad are you?"
Credit: guardian.co.uk
Cei cinci voluntari cu antecedente psihiatrice, care fuseseră diagnosticaţi în trecut cu maladii precum anorexie, depresie, schizofrenie, psihoză maniaco-depresivă sau anxietate socială, sunt în prezent stabili şi echilibraţi din punct de vedere mental, ducând o viaţă de zi cu zi aproape normală. Cei 10 voluntari trebuie să îndeplinească sarcini foarte diverse, cum ar fi susţinerea unui spectacol de comedie în faţa celorlalţi (în scopul observării simptomelor asociate cu anxietatea socială), teste de inteligenţă, participarea la un joc de paintball (presupune socializare şi spirit de echipă), estimarea gradului de deformare a unor fotografii în care apar ei înşişi (anorexicii şi bulimicii sunt predispuşi la estimările cele mai neconforme cu realitatea) sau curăţarea unui grajd (psihozele sunt adesea asociate cu frica patologică de a contacta diverse boli, cu simptome vizibile în timpul unei asemenea operaţiuni).
Întrebarea care se pune este: vor fi capabili experţii, urmărind cei 10 voluntari „la lucru" în timpul executării diferitelor taskuri, să îi localizeze pe cei bolnavi şi să identifice bolile acestora?
Rezultatele nu au fost deloc încurajatoare. Experţii au identificat corect doi dintre bolnavi şi suferinţele acestora, au asociat două boli psihice în mod incorect cu doi dintre subiecţii sănătoşi, pentru ca în cazul celui de-al cincilea diagnostic persoana aleasă să fie într-adevăr bolnavă, dar de o altă maladie decât cea identificată de specialişti.
Citiţi şi:
Experimentul „ochi albaştri-ochi căprui",
Eşecul raţiunii în circumstanţe speciale
Surse:
Enciclopedia Wikipedia - http://en.wikipedia.org/wiki/Rosenhan_experiment
BBC Horizon - "How mad are you"
BBC Two - "The trap - What happened to our dreams of freedom"
David L. Rosenhan - On being sane in insane places
(web.archive.org/web/20041117175255/http://web.cocc.edu/lminorevans/on_being_sane_in_insane_places.htm)
