Agonia şi extazul provocate de rezolvarea unui rebus au un efect surprinzător de puternic asupra subconştientului. Este posibil ca atunci când încerci să rezolvi un rebus să nu reuşeşti să îţi aminteşti cuvintele. Cunoşti răspunsul, dar pur şi simplu nu îl poţi găsi.
Apoi, după ce renunţi şi treci la următorul, urmează revelaţia. Răspunsul care îţi scăpa apare brusc, limpede ca gheaţa.
Procesele ce duc la acea sclipire pot explica multe dintre curiozităţile minţii umane. Rebusurile pot reflecta natura intuiţiei, pot sugera modul în care găsim cuvinte în memorie şi pot releva o conexiune surprinzătoare între rezolvarea puzzle-urilor şi abilitatea noastră de a recunoaşte feţele oamenilor.
“Ce este fascinant la rebusuri este că implică în acelaşi timp multe aspecte cognitive pe care le studiem de obicei separat, precum căutarea în memorie şi rezolvarea problemelor,” declară Rabicond Nickerson, un psiholog de la Tufts University din Medford, Massachusetts. În cadrul unei lucrări publicate mai devreme anul acesta, a unit plăcerea şi munca, analizând procesele mentale din spatele rezolvării rebusurilor (Psychonomic Bulletin and Review, vol 18, p217).
Majoritatea mecanismelor mentale au loc în preconştient, rezultatele fiind conştientizare doar după ce se ajunge la ele într-o altă parte a creierului. Intuiţia joacă un rol important în rezolvarea rebusurilor, observă Nickerson. Uneori, preconştientul este atât de rapid, încât conduce la răspunsuri instantaneu. Alteori ai putea fi nevoit să fii mai metodic şi să iei în considerare posibilele soluţii una câte una, poate făcând o listă cu sinonime ale cuvântului din indicaţii.
Chiar dacă lista nu pare a avea prea multă logică, ar putea reflecta modul în care preconştientul încearcă să ajungă la soluţie. Nickerson atrage atenţia asupra studiilor lui Peter Favolden din 1990 de la University of Toronto, Canada, care le-a dat subiecţilor patru dintre literele unor cuvinte formate din şapte litere (pe modelul rebusurilor din SUA). În timp ce voluntarii încercau să descopere cuvântul, au fost rugaţi să spună ce alte cuvinte le treceau prin cap în acel moment, orice alte cuvinte. Majoritatea dintre acestea erau asociate cu înţelesul cuvântului ce reprezenta răspunsul, sugerând faptul că preconştientul rezolvă o problemă în etape.
Dacă puterea de deducţie nu te ajută, ar putea fi util să îţi laşi mintea să digereze o indicaţie în timp ce eşti atent în mod conştient altundeva. Studiile susţin experienţa noastră de zi cu zi cum că o perioadă de incubaţie poate conduce în final la revelaţie. Nu vă închideţi însă complet. În cazul problemelor verbale, o pauză de la indiciu pare a fi mai utilă dacă faci altceva, precum desenatul sau cititul (Psychological Bulleting, vol 135, p94). Aşa că, în cazul în care cuvântul de pe orizontală vă dă bătăi de cap, aţi putea să faceţi o baie relaxantă sau să citiţi un roman. Sau pur şi simplu să treceţi la următorul cuvânt.
Preconştientul şi procesele ce au loc în acesta ne sunt ascunse, aşadar nu este clar în ce fel mintea noastră trece prin cuvintele din mintea noastră pentru a găsi răspunsul la o indicaţie. Având în vedere că limbajul scris este doar o proiecţie recentă a vorbelor, ce au evoluat mult, Nickerson suspectează că sunetele sunt importante. Ilustrează acest lucru cu un puzzle simplu: gândiţi-vă rapid la cuvinte de patru litere ce se termină în –any, -iny, -ony, -uny şi -eny. După aceea, citiţi mai departe.
Primele patru nu au reprezentat, cel mai probabil, o problemă, dar este posibil să vă fi chinuit pentru a-l descoperi pe ultimul. Nickerson consideră că acest lucru se datorează faptului că singurul cuvânt ce se termină în -eny nu se încadrează tiparului obişnuit de citire al fragmentelor de trei litere. Există cercetări ce susţin această idee, indicând că o silabă din trei litere este un indiciu mult mai bun decât alte trei litere consecutive. Aşadar dicţionarul nostru mental nu este doar alfabetic, dar şi fonologic. Caz în care ar putea fi util să spui indiciul sau cuvintele la care te-ai gândit cu voce tare.
Când rezolvi un astfel de puzzle, ai putea avea la început un sentiment puternic că ştii sau că nu ştii răspunsul – şi de obicei aşa şi este. Când le-au fost date o combinaţie de teste de asociere, rezolvabile şi nerezolvabile, subiecţii au reuşit a le identifica în mare parte în mod corect cele la care vor putea răspunde şi cele la care nu. În cazul rebusurilor, spune Nickerson, acest sentiment că ştii poate fi util. Dacă eşti destul de sigur care este răspunsul, petreci mai mult timp încercând a îl descoperi, ceea ce este normal; dacă eşti sigur că nu îl ştii, treci mai departe şi încerci să descoperi cuvinte care se intersectează cu acesta.
Psihologii fac o distincţie clară între acest sentiment de a şti şi sentimentul că ceva îţi stă pe limbă. Cel din urmă, mai iritant, este sentimentul că îţi vei da seama curând care este răspunsul, nu că îl vei afla într-un final. Este de multe ori fals, urma revelaţiei dispărând. O teorie este că un cuvânt greşit preluat din memorie blochează calea cuvântului corect – o stare pe care Nickerson o identifică în cazul rezolvării rebusurilor atunci când o idee iniţială ce se dovedeşte greşită face descoperirea răspunsului corect mai dificilă.
Aveţi grijă cu puzzle-urile mai dificile. Michael Lewis de la Cardiff University din Anglia a ajuns la această concluzie când investiga de ce rezultatele identificărilor suspecţilor sunt atât de nesigure. Aprofunda o cercetare ce demonstra faptul că recunoaşterea facială poate fi afectată după o sarcină cunoscută drept stimulul Navon. Subiectului îi este prezentată o literă mare din alfabet formată din repetiţia unei litere mai mici, şi este rugat să citească literele mai mici, ignorând-o pe cea mare. Acest lucru, spre exemplu, afectează foarte mult recunoaşterea facială.
Nimeni nu ar face aşa ceva înainte de a se duce la o identificare, aşa că Lewis a decis să studieze nişte activităţi mai des întâlnite într-o cameră de aşteptare: sudoku, cititul unei cărţi, cuvinte încrucişate şi rebusuri. Lewis a crezut că Sudoku va avea cel mai puternic efect; nu se aştepta ca jocurile de cuvinte încrucişate să aibă vreunul efect. Dar subiecţii ce au efectuat primele trei activităţi s-au descurcat asemănător la testele de recunoaştere facială, pe când cei ce au rezolvat un rebus au avut o performanţă mult mai slabă (Perception, vol 35, p1433).
Lewis speculează că o anumită formă de suprimare ar putea avea de a face cu acestea. În cadrul sarcinii Navon trebuie să suprimi imaginea globală, iar în cazul cuvintelor încrucişate este util să suprimi unităţile lingvistice mai lungi şi să le abordezi separat pentru a găsi jocuri de cuvinte ascunse şi definiţii. Un efect secundar este că nu mai putem vedea întreaga faţă Fenomenul este mai profund decât vizual şi verbal – stimulii Navon afectează de asemenea abilitatea de a gusta vinuri, susţine Lewis. “Acestea sugerează că toate aceste sarcini se intersectează într-un anumit punct.”
Jocurile de cuvinte încrucişate se bazează de obicei pe conexiunile dintre idei şi cuvinte, iar Nickerson sugerează că psihologii s-ar putea folosi mai mult de acestea când studiază gândirea. Mintea umană însăşi este un puzzle, aşadar poate că nu este surprinzător că acestea ajută la descifrarea ei. Chiar dacă nu în mod direct...
Textul reprezintă traducerea articolului How-crossword-puzzles-mess-with-your-mind publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Anca Negulescu
