Curtea închisorii – Vincent Van Gogh (1890), Wikimedia Commons
Anul 2025 marchează cea de-a 50-a aniversare a publicării în limba franceză a capodoperei întunecate a lui Michel Foucault, „A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii” (în original - Surveiller et punir (1975)).
O carte cu o vastă întindere istorică, scrisă cu o intensitate lirică, aceasta este una dintre cele mai influente lucrări filozofice ale secolului XX și rămâne tulburător de actuală și astăzi.
Așa cum sugerează subtitlul, cartea trasează, într-un anumit sens, istoria sistemului penitenciar modern. A fost scrisă în perioada în care Foucault era implicat în organizația maoistă „Groupe d’Information sur les Prisons”, în urma unui val de revolte în închisorile franceze de la începutul anilor ’70.
Ceea ce l-a frapat cel mai mult pe Foucault în legătură cu aceste revolte, scrie el, a fost că ele nu erau doar proteste împotriva cruzimii gardienilor. Erau „și revolte împotriva închisorilor-model, a tranchilizantelor, a izolării, a serviciilor medicale și educaționale”.
Paradoxul aparent, faptul că deținuții protestau și împotriva unor elemente considerate progresiste, precum programele educaționale din închisorile-model, constituie cadrul argumentației monumentale a cărții lui Foucault.
Mai mult decât o simplă istorie a închisorilor, „A supraveghea și a pedepsi” arată cum formele moderne de cunoaștere sunt generate de noi tipuri de relații de putere. Acestea modelează viețile, comportamentele și „subiectivitatea” oamenilor în moduri chiar mai profunde decât o făceau odinioară puterile regale, feudale și religioase.
Cunoaștere și putere
Foucault își câștigase deja renumele cu lucrarea sa din 1966 despre istoria științelor umane moderne, „Cuvintele și lucrurile”. Până în anii ’70, el adoptase metoda „genealogiei” a filozofului german Friedrich Nietzsche.
Această abordare își propunea să descopere, prin studii istorice, modul în care formele moderne de cunoaștere despre ființele umane – de la criminologie și sociologie până la psihologie – nu sunt produse independent de fenomenele sociopolitice. Aceste „științe umane”, argumenta Foucault, sunt generate în și prin practicile instituțiilor sociale, precum cazărmi militare, aziluri, spitale, închisori și școli.
Foucault susținea că formele de putere care operează în aceste instituții au scăpat analizelor politice anterioare. Aceasta deoarece puterea nu este exercitată doar de poliție, judecători, lideri politici, manageri sau industriași. Și nici nu interzice întotdeauna în mod explicit comportamente considerate inacceptabile de către autorități.
Mai degrabă, aceste forme de putere operează invizibil, de îndată ce pășim în multe clădiri publice: în organizarea sălilor de clasă, arhitectura închisorilor, planificarea orașelor sau orarele care ne structurează zilele de muncă. Ele modelează din temelii comportamentele, așteptările și înțelegerea de sine a indivizilor.
Astfel, „A supraveghea și a pedepsi” lansează o provocare radicală la adresa concepțiilor moderne despre putere și societate. În special, pune sub semnul întrebării ideea „umanistă” conform căreia progresul în cunoaștere și tehnologie duce întotdeauna la o mai mare libertate umană.
„Omul pe care umanismul modern ni-l descrie și pe care suntem invitați să-l eliberăm”, afirmă Foucault, „este deja în el însuși efectul unei supuneri mult mai profunde decât propria sa persoană. Un „suflet” îl locuiește și îl aduce la existență... Sufletul este atât efectul, cât și instrumentul anatomiei politice; sufletul este închisoarea corpului”.
Contraste
„A supraveghea și a pedepsi” începe cu un contrast dramatic. Prima scenă descrie execuția spectaculoasă din 1757, sub domnia lui Ludovic al XV-lea, a unui condamnat pentru paricid, cunoscut sub numele de Damiens: condus public în fața Catedralei din Paris, apoi supus celor mai brutale torturi fizice. Trupul sfâșiat al lui Damiens a fost sfârtecat de patru cai, iar rămășițele sale arse pe rug, în fața unei mulțimi fascinante.
Foucault face apoi un salt abrupt, prezentând lista minuțioasă de reguli pentru „Casa tinerilor deținuți din Paris”, redactată doar optzeci de ani mai târziu. Aceste reguli înlocuiesc tortura corporală cu disciplinarea strictă, dar nonviolentă, a comportamentului deținuților. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării sau la alegerea individului: chiar și cele mai mici detalii – când și cum trebuie să se spele, să se dezbrace, să se roage și să se pregătească de somn – sunt supuse unui program riguros, calculat și disciplinat.
Abia dacă s-ar putea imagina un contrast mai mare între aceste două forme de pedeapsă. „Avem... o execuție publică și un orar”, notează sec Foucault. În joc sunt două moduri diferite în care puterea a funcționat în societățile europene.
În „ancien régime”, pedeapsa era un eveniment public, aproape carnavalesc. Nu exista o știință a aplicării ei, nici un interes real față de viața sau motivațiile condamnatului și nici o ambiție de a-l reabilita – cel puțin nu în această viață.
În penitenciarele moderne, în schimb, comportamentul deținuților este reglementat strict, dar în spatele ușilor închise. Fiecare acțiune este în varianta ideală observabilă, dar doar de către gardieni, nu de către public.
Trupurile deținuților rămân neatinse, cu excepția cazurilor de violență. Dar acest lucru se datorează faptului că, în prezent, instituția nu mai vizează corpul, ci „sufletul” deținutului, după cum spune Foucault.
Scopul este corectarea, vindecarea sau „normalizarea” acestuia. Astfel, acțiunile, motivele, istoria, psihologia și contextul social al fiecărui deținut devin obiecte de cunoaștere. Fiecare deținut devine un „caz” pentru „evaluare” și „examinare” de către asistenți sociali și oameni de știință.
Această nouă formă de putere permite clasificări, diviziuni și ierarhizări ale deținuților care erau anterior de neconceput, cu modulări direcționate ale tratamentului și reabilitării.
„Puterea produce cunoaștere” în sistemul penitenciar modern, susține „A supraveghea și a pedepsi”, iar „puterea și cunoașterea se implică direct una pe cealaltă”.
Panopticismul
Forma paradigmatică a acestei „putere-cunoaștere” este închisoarea-model sau „panopticonul”, imaginat de filosoful utilitarist din secolul al XIX-lea, Jeremy Bentham.
Această închisoare, ideal vorbind, ar trebui să fie circulară. În centru se află un turn de supraveghere, din care ocupantul său poate vedea în toate direcțiile. În jurul acestui punct de supraveghere sunt celulele deținuților. Spre deosebire de o temniță medievală, această structură îi face vizibili permanent privirii paznicilor lor.
Credit: Wikimedia Commons
Acest design funcționează deoarece prizonierii știu că pot fi oricând observați – chiar dacă nu există, de fapt, cineva în turnul central care să-i privească. Deținuții sunt determinați să interiorizeze privirea supraveghetorilor lor și să „se monitorizeze singuri”, de teama de a greși.
Întregul sistem maximizează eficiența, determinând prizonierii să-și reglementeze comportamentul cu un efort minim de personal sau de aplicare a forței. Totodată, extinde insidios influența puterii chiar în mintea deținuților.
Ceea ce face „închisoarea-model” a lui Bentham atât de importantă pentru Foucault este faptul că principiul său de funcționare, „panopticismul”, a fost aplicat treptat și în alte domenii. Cartea sa examinează exemple ale acestei „puteri disciplinare” în școli, ateliere, fabrici și unități militare.
Mai recent, principiile panopticismului au modelat birourile open-space, call centerele și clădirile publice, chiar și stadioanele. Ele pot fi observate și în proliferarea camerelor de supraveghere din suburbiile și orașele noastre. Apoi există Internetul și rețelele sociale, unde fiecare clic de mouse poate fi înregistrat, colectat și vândut ca date comportamentale predictive.
O analiză insuficientă a puterii?
Analizele anterioare ale puterii, concluzionează Foucault „nu sunt adecvate pentru a descrie, în inima orașului carceral, formarea clemențelor insidioase, cruzimilor mărunte de neconfesat, actelor mici de viclenie, metodelor calculate, tehnicilor, ‘științelor’ care permit fabricarea individului disciplinar”.
Invocând lucrările lui Aleksandr Soljenițîn despre lagărele sovietice, Foucault descrie disciplinele dezvoltate în închisorile moderne ca dând naștere unui „arhipelag carceral” în societățile contemporane.
Resemnare în loc de speranță?
O lucrare revoluționară precum „A supraveghea și a pedepsi” era inevitabil destinată să provoace atât critici, cât și admirație sau imitare.
Foucault a fost acuzat că îmbină perspective empirice asupra puterii moderne cu „confuzii normative”, ceea ce face neclară poziția sa față de formele de putere pe care le analizează. Cititorul este, în mod evident, îndemnat să simtă indignare atunci când citește despre modul în care puterea disciplinară face subiecții „docili”. Totuși, această indignare pare să se bazeze pe intuiții despre demnitatea umană – intuiții de care Foucault era profund sceptic.
Criticii săi susțin că, prezentând puterea disciplinară ca omniprezentă în societățile moderne, Foucault își duce prea departe intuițiile revoluționare. Poziția sa pare să elimine distincțiile dintre societățile moderne, democratice și cele deschis autoritare.
Mai mult, orice speranță de rezistență împotriva puterii disciplinare – sau chiar analize care ar putea identifica spații de libertate relativă, socială sau politică – pare condamnată din start.
Foucault nu a clarificat situația nici atunci când a afirmat că puterea modernă își produce propriile forme de rezistență și că „totul este periculos”. Aceste afirmații obscure par să îndemne la resemnare, mai degrabă decât la speranță.
Ceea ce este clar este că „A supraveghea și a pedepsi”, la 50 de ani de la publicare, nu și-a pierdut deloc puterea provocatoare. Și nici relevanța. Transformările tehnologice și sociale continue generează mereu noi forme de supraveghere, potențiale abuzuri iliberale și presiuni spre conformism. Ignorarea acestora implică riscuri, atât la nivel individual, cât și colectiv.
Această carte rămâne punctul de plecare ineluctabil și o lucrare de referință pentru înțelegerea acestor forme în continuă evoluție ale pericolului și puterii.
Traducere și adaptare după ‘A dark masterpiece’: Foucault’s Discipline and Punish at 50 de Matthew Sharpe, profesor asociat de filozofie, Universitatea Catolică Australiană
