Limbajul structurează gândirea și acțiunile noastre. Filozoful francez Jacques Derrida este, probabil, cel mai cunoscut pentru conceptul de „deconstrucție”. E un subiect care mi-a atras atenția de mulți ani; azi a venit ziua să-l pun într-un articol.
Deconstrucția este mai degrabă o modalitate de a înțelege limbajul, o formă de analiză a limbajului, nu o tehnică / metodă de analiză a acestuia. Ajută la identificarea „inconsistențelor” din orice formulare, fie că este vorba despre text, fie că este vorba despre vorbire.
Nu cred că există altă cale de a explica deconstrucția, decât prin introducerea conceptelor folosite de Derrida în fundamentarea ideii sale.
Logocentrismul
Preconcepția din tradiția filozofică occidentală este aceea că există un adevăr în lucruri, adevăr care devine evident atunci când se prezintă conștiinței noastre.
De exemplu, Decartes și-a fundamental sistemul filozofic pe adevărul de necombătut, după acesta, că „eu gândesc” (faimosul „Cogito ergo sum” - „Gândesc, deci exist”). Propria gândire este un fapt care se prezintă în mod evident minții, este o piatră de temelie pentru orice „construcție” filozofică asociată.
Heidegger, a cărui operă fundamentală, Ființă și timp, am prezentat-o anterior într-un scurt articol, a încercat să ajungă la „adevăr”, la esența existenței umane, numită în original „Dasein”. Heidegger era în căutarea a ceea ce înseamnă „a fi” și a sperat că acest lucru poate fi descoperit și descris în caracteristicile sale esențiale.
Așadar, un lucru ar avea o „esență”, un „adevăr” și acesta poate fi exprimat în limbaj. Această preconcepție este denumită de Derrida „logocentrism”.
Vorbire și scriere
Derrida observă, banal, nu? că limbajul ia două forme: vorbirea și scrierea.
Unii gânditori au dat prioritate vorbirii în fața cuvântului scris, pentru că aceasta exprimă în mod nemijlocit, nemediat, gândirea. Vorbirea redă exact ce este prezent în conștiința vorbitorului. În acest fel, limbajul ar fi în „contact” direct cu sensul exprimării. Ceea ce spun are acces direct, privilegiat, la sursa limbajului, adică la gândurile care stau la origine.
Scrisul este diferit. Cel care citește este absent la momentul în care se „vorbește”, la momentul transformării limbajului în scris. Și, cum știm, ce este scris odată, poate fi copiat de un număr infinit de ori. Cititorul nu are are acces la intenția autorului vizavi de cele scrise; poate interpreta, dar nu se poate lămuri direct.
Aș adăuga că odată cu invenția înregistrării audio și video și vorbirea a urmat soarta scrisului, în sensul că orice discurs / dialog poate fi înregistrat și redat ulterior. Sigur, asemănător scrisului, orice redare a unei înregistrări nu presupune prezența nemijlocită a vorbitorului.
Logocentrismul, pentru a ne întoarce la conceptul introdus mai sus, dă prioritate vorbirii, scrisul fiind o formă „viciată” de limbaj, secundară, derivată.
Derrida o ia într-o direcție radical diferită
Derrida își propune să demonstreze că trăsăturile care pot fi identificate în conceptul clasic de „scriere” pot fi generalizabile, fiind valabile pentru toate tipurile de „semne”, limbaje și pentru ceea ce filozofia numește „experiență”, inclusiv experiența „ființei”.
Un lingvist elvețian faimos, Ferdinand de Saussure, arată că „semnele” unui limbaj (cuvintele) sunt arbitrare, în sensul că nu există nicio legătură naturală între un cuvânt („capră”) și animalul desemnat de cuvânt. Asta este demonstrat de faptul că fiecare limbă are un alt termen. Mai mult, sunt limbi, cum ar fi cea chineză, unde un termen desemnează atât „capră”, cât și „oaie”.
Sensul unui cuvânt este dat de diferențele de alte cuvinte
Acum vine o idee interesantă (a lui Saussure): ce face ca un cuvânt să însemne ce înseamnă? Răspunsul este: diferențele față de alte cuvinte.
Limbajul formează un sistem de diferențe. Cuvintele înseamnă ce înseamnă ca urmare a legăturilor cu alte cuvinte și a diferențelor de alte cuvinte.
Rămânând la termenul „capră”, cum este acesta definit? Prin legăturile cu specia din care face parte și prin diferențele față de alte animale mai mult sau mai puțin asemănătoare. Dacă ar trebui să-i explici cuiva care nu a văzut niciodată o capră, dar a văzut o oaie, probabil că vei face această conexiune și vei evidenția diferențele. Diferențe care se pot extinde dincolo de forma fizică, adică luând în calcul comportamentul, alimentația, cantitatea medie de lapte, lungimea vieții, numărul mediu de miei născuți pe an șamd.
Principiul diferenței, spune Derrida, se aplică atât cuvântului, cât și sensului acestuia. Mai mult, înțelesul unui cuvânt este complet dependent de cuvântul care-l desemnează. Iar cuvântul este ce este ca urmare a rolului pe care-l are în limbajul în care este integrat. Cum spunea un alt mare filozof, de data asta austriac, Ludwig Witgenstein, „sensul este uzul”, în sensul că înțelesul unui cuvânt este determinat de modul în care-l folosim, de formulările în care-l plasăm.
Cuvintele sunt „urme”
Derrida numește cuvintele „urme”, în sensul că un cuvânt nu este un „monolit”, o entitate separată și independentă, ci o „urmă” (o consecință) a multiplelor conexiuni cu alți termeni (asemănări și diferențe).
Ideea importantă este următoarea: ceea ce determină identitatea unui cuvânt nu este prezentă în el însuși, ci în sistemul relațional (alți termeni) prin care se definește pe sine.
Cu alte cuvinte, ceea ce determină în cea mai mare parte sensul unui cuvânt nu este prezent în cuvântul însuși! Și asta nu este greu de explicat și înțeles, pentru că, revenind la exemplul de mai sus, ca să definim o „capră” avem nevoie să invocăm o sumedenie de relații externe. Același lucru este valabil și pentru sensurile cuvintelor, nu doar pentru cuvinte.
Dar asta înseamnă că ce exprimă o persoană nu este pe de-a întregul în puterea acesteia. Iar vorbitul nu este superior scrisului, căci nici vorbitul nu are vreun acces privilegiat la „adevăr”, de vreme ce „esența” este în afara cuvintelor.
Așadar, și asta este o concluzie importantă: prin natura lui, limbajul, sub orice formă, este instabil, expus la diverse interpretări. Căci orice afirmație depinde de contextul relațional al folosirii termenilor implicați în comunicare.
Un exemplu: daimonionul lui Socrates
Nu știu ca Derrida să fi analizat subiectul acesta, dar cred că este un bun exemplu pentru a arăta cum cuvintele își iau semnificația din context, cum sensurile sunt stabilite în funcție de conexiunile pe care le au.
Socrate, faimosul filozof grec, apare în scrierile lui Platon cu o entitate care-i spune ce să nu facă, denumită „daimonion”. Gândindu-mă că nu ești familiar cu termenul, ce concluzie ai putea trage cu privire la sensul cuvântului, dacă nu poți face conexiuni cu alți termeni și fără a înțelege contextul? La ce te duce gândul? Ce e un daimonion?
Misterul cu privire la sensul precis al termenului se păstrează în bună parte și astăzi, la două milenii și jumătate după ce Socrate a devenit indisponibil în lumea celor vii.
Dacă l-am putea plasa pe acest daimonion într-un context, de pildă dacă l-am regăsi în constelația de zei a culturii grecești, atunci lucrurile s-ar mai clarifica.
Dacă tot ce știm din scrierile vechi, ale lui Platon și alți autori greci ai vremii, că daimonionul este e entitate care îi oferă sfaturi lui Socrate despre ce să nu facă (îl împiedică să greșească), atunci înțelesul este destul de fragmentar, nemulțumitor.
Prin urmare, fără a dispune de suficiente relaționări cu alte concepte, nu avem decât un sens limitat al conceptului. „Urmele” altor termeni sunt puține pentru a crea un sens consolidat pentru „daimonion”.
Am scris un articol acum câteva luni despre termenul „hybris”, care, ca multe cuvinte, a avut o evoluție semnificativă în ce privește sensul. Puteți citi articolul aici.
Un alt exemplu: disocierea „minte-creier”
Această disociere care persistă de mii de ani, potențată de Descartes, pare, la o analiză profundă și luând în calcul cunoștințele biologiei moderne, o pereche de termeni care se află într-o opoziție „inventată” de limbaj, nu una reală.
O analiză aprofundată, când ne apropiem cu „lupa” de cei doi termeni, vedem că este imposibil să le disociem, că sunt fațete ale aceluiași lucru, că nu avem „minte” și „creier”, căci mintea este creierul, o interpretare a funcționării creierului uman.
Cuvintele pot fi folosite și în absența intenției
De regulă suntem de părere că ceea ce spune cineva este determinat, pe de-o parte, de intenția sa (ce vrea să spună), pe de altă parte, de contextul în care are loc vorbirea. Derrida spune că ambele, intenția și contextul, sunt „afectate” de limbaj.
Nu poți, de pildă, să intenționezi să spui că vrei să înapoiezi un obiect unui prieten fără a folosi limbajul. Așadar, și intențiile sunt tot „urme” ale celor neprezente, ca și cuvintele, necesitând interpretare. Și intențiile pot fi introduse în diverse contexte, primind sensuri (interpretări) diferite.
Contextul, de asemenea, este interpretabil, ceea ce face, în final, ca nici intenția, nici contextul să nu asigure un sens / înțeles definitiv, absolut.
Différance
Derrida inventează un cuvânt, „différance”, pornind de la termenul francez „différence”. Aceeași pronunție, scriere ușor diferită („a” în loc de „e”), sensuri diferite.
Derrida îi dă următoarele sensuri: 1. a diferi (de ce ceva); 2. a deferi (a amâna).
„Différance” încapsulează faptul că sensul unui cuvânt este stabilit prin diferențele de alte cuvinte, precum și faptul că un cuvânt este diferit de sensul său. Mai mult, ceea ce reprezintă un „cuvânt” nu este niciodată „prezent” în mod nemijlocit în momentul folosirii acestuia. Sensul cuvântului este deferit, amânat, prin trimiterea către alte cuvinte.
În procesul de „dezvăluire a adevărului”, „différance” indică descifrarea perpetuă a oricărui text.
Derrida nu spune că toate cuvintele sunt ambigue ori au mai multe sensuri. Dar chiar și în situații în care se încearcă lămurirea sensului, cum ar fi, dacă este menționat termenul „bancă”: „Vorbesc despre acel tip de bancă în care îți pui banii la păstrare”, nu există niciun sens unic care iese la suprafață nealterat. Cuvintele afirmației sunt „urme” ale altor cuvinte, sensul este „amânat”. Derrida spune că are loc o „diseminare”, împrăștiere a sensului, adică „sensul” este prezent într-o serie de alte cuvinte.
Nu este nimic în afara textului
„Nu este nimic în afara textului”, spune Derrida; „il n’y a pas de hors-texte”, în original - o expresie care a dat multe bătăi de cap în ce privește traducerea în alte limbi și înțelegerea.
O afirmație bizară la prima vedere și greu de înțeles. S-ar putea înțelege că textul conține tot ce ai nevoie, iar cititorul ar trebui să se mărginească strict la text.
Dar acea „diseminare” a sensului indică alt lucru, și anume că, în principiu, nu există nicio limită cu privire la ce este relevant pentru înțelegerea unui text.
Derrida însuși încearcă să clarifice afirmația sa, spunând că: „ce numesc „text” implică toate structurile numite „real”, „economic”, „istoric” sau „socio-instituțional”, pe scurt: toți referenții posibili”.
Și la ce referă afirmația lui Derrida? Probabil la faptul că tot ceea ce putem înțelege este parte din „text”, dar textul nu este doar ceea ce citim, ceea ce găsește cititorul când citește o carte, ci întreaga rețea de legături care descrie fiecare termen, ceea ce face ca orice text să fie caracterizat de incompletitudine.
Nimic nu este în afara textului, dar textul, în mod inevitabil, nu poate oferi garanția pentru a putea distinge aparența de realitate, pentru a putea ajunge la „adevăr”.
Și ce-i cu asta?
Oricât de explicit am încercat să fiu, probabil că nu suficient pentru ca, la acest moment, să poți spune: ok, e clar, acum știu! Și s-ar putea ca parte din vină să nu fie a mea, dat fiind că Derrida a fost interpretat în fel și chip de filozofi de meserie. Unii sunt chiar de părere că mai nimic nu are sens din ce a spus. N-aș fi așa radical :)
În esență, aș spune că ce merită reținut sunt următoarele idei, care mi se par de bun-simț și greu de combătut:
- cuvintele sunt decuplate de sensurile lor;
- sensurile cuvintelor sunt create prin relația pe care o au cu termenii care le definesc;
- sensul unui termen este, la modul concret, fluid, mereu incomplet (sau niciodată complet în mod definitiv), în funcție de sistemul relațional în care este plasat termenul;
- uneori sensurile termenilor, așa cum au fost ele gândite de autor, rămân doar în mintea autorului (citiți acest articol despre „abisul” lui Nietzsche pentru o ilustrare).
