• Una dintre ciudatele „legi” ale triburilor
Mergi la o conferință internațională și le oferi unor parteneri străini o sticlă bună de vin românesc. Îl gustă și te laudă, pentru că vinul este bun și ei abia acum descoperă vinul românesc. Te simți mândru pentru că ai sentimentul că ai vreun amestec în chestiunea asta. Dar nu ai. Nu ai niciun merit că vinul este bun. Cuvântul „românesc” nu este o conexiune reală între vin și tine. Nu ești câtuși de puțin motivul pentru care vinul e bun. Absolut deloc.
Pe de altă parte, nici faptul că unii dintre românii care au plecat în alte țări sunt hoți și violatori nu are nicio legătură cu tine.
Și totuși, cum știm toți, are...
• Cine trebuie schimbat? Elevul sau profesorul?
Cine e lucid știe că mulți elevi sunt cauze pierdute. Ține de personalitatea lor. De inteligența nativă. De contextul mai larg al vieții lor. Orice ai face, nu vor excela la tipul de cunoaștere pe care îl oferă școala.
Dar aceștia sunt puțini, pe când elevii care nu rămân cu nimic din școală, dar ar putea, sunt mulți.
În esență, problema constă în aceea că pe profesori nu-i interesează ce înțeleg copiii. Îi interesează ce memorează aceștia. Un motiv este acela că mulți profesori nu-și înțeleg materia, deși știu să o predea.
Copilul nu poate fi schimbat. Rezultatele școlii românești sunt dezastruoase. Ce trebuie schimbat, evident, este profesorul. Cine să facă asta?
• Gânditul - capacitatea de produce un gând nou pornind de la o serie de cunoștințe - este totuși un fenomen rar la om. Câți oameni știți, din jurul vostru, care au emis vreo idee în viața lor?
În largă majoritate - suntem doar portavoce ale unor gânduri emise de alții, puțini, foarte puțini.
• Un prilej simplu pentru a afla ceva despre tine.
Așează-te pe canapea, cu toate echipamentele electronice închise în jurul tău. Stai 15 minute fără să faci nimic. O să afli cam ce e în mintea ta, fără să vrei.
Distracția permanentă - înțeleasă ca fugă de plictiseală - pare că te ține conectat la ceva, pare că te face să folosești timpul în mod util, dar te ține departe de tine, te împiedică să descoperi cam ce mai crezi despre tine și lume.
Nu funcționează mereu exercițiul. Și bănuiesc că nici la toată lumea...
Altfel - a apărut un nou tip de groază în lume: aceea de a nu primi stimuli audiovizuali.
• Câți sunt în stare să facă un bine fără să fie copleșiți de sentimentul plăcut că universul le datorează ceva? De prea multe ori prin întrupările lui conștiente, unii dintre semeni.
• Mulți privesc pensionarea ca o eliberare. De ce și către ce? Să faci „ce vrei” nu înseamnă nimic, atâta vreme cât cei mai mulți nu au nicio idee clară despre ce vor să facă.
Se schimbă rutina unei vieți active cu neantul. O rutină și mai lipsită de sens îi ia locul primeia.
• E lucru ciudat cu înțelepciunea - nu te invidiază nimeni pentru ea. Pentru faptul că ești bogat sau frumos, da. Cum se explică?
Cred că cei mai mulți presupun, inconștient, că ar fi putut și ei să fie frumoși (cu gene mai bune) sau bogați (cu puțin noroc ori o moștenire consistentă). Există presupunerea că ține de hazard, iar faptul că nu ai tras lozul câștigător nu e drept.
Dar înțelepciunea n-o poți obține decât prin efort personal.
• Cică tânăra generație din România nu mai citește. Spre deosebire de cine? Vechea? Care citea cât și ce? E greu de lămurit asta acum, dar totuși putem evalua ceva: cum arată astăzi vechea generație.
• E bine că mulți văd pădurea, dar nu se încurcă deloc cu copacii?
Văd licențiați în diverse domenii „umaniste” care habar nu au de subtilitățile limbii române.
Doctori în diverse domenii - care cu greu scriu o propoziție cu sens.
Să fie ideile lor așa de importante, încât dezastrul modului în care le transmit să nu mai aibă relevanță?
• E uimitor că după atâția ani de studii în domeniul psihologiei nu s-a reținut că orice am spune despre „om”, niciodată nu se aplică tuturor. Ceea ce face orice cunoștință din domeniul psihologiei inoperabilă la nivel individual.
• Azi se scrie enorm. Cărți. Articole.
Trebuie să știți că doar cărțile au puterea de a vă lămuri despre un subiect care nu e trivial. Articolele, nu.
Cărțile bune sunt rare. Foarte rare. Celor copleșiți de numărul de cărți noi care „ar trebui citite”, le recomand să ia o pauză de la „nou” din când în când și să citească un autor clasic. Aristotel, chiar dacă depășit de vremuri în multe aspecte, încă arată foarte clar ce înseamnă arta de a gândi la cele mai înalte cote. Spre deosebire de marii gânditori de mai târziu, Aristotel scria pentru a „dezvălui”, nu pentru a „ascunde”, așa cum fac mari (totuși) gânditori, precum Heidegger ori Derrida.
Poți face și următorul exercițiu: o lună pe an nu citi cărți mai noi de 100 de ani. Vei ști mai multe despre modernitate.
• Muzica, ascultatul ei, pentru cei ce găsesc vreo plăcere în asta, are puterea de a scoate mintea din matca ei obișnuită. O melodie bine aleasă are puterea de a „zgudui” și schimba aptitudinea creativă. Un cântec poate uneori duce la un gând nou, ceea ce nu e lucru puțin.
• Soarele nu e ce pare a fi.
Soarele reprezintă 99,86% din masa sistemului solar.
De regulă Soarele e ceva mic în broșurile cu sisteme solare, dar realitatea e diferită.
Stelele au prostul „obicei” de a lua toată materia din jur.
Planetele sunt doar resturi infime de materie ce se formează gravitațional. Pe una te-ai născut tu.
• Dacă te-ai duce la petrecere acum, despre ce ai vrea să vorbești cu ceilalți? Nu ai nimic în minte? Va apărea ceva, vrei nu vrei? Ar fi deci o pierdere de vreme...
• De când a devenit acceptabil ca bărbații să iasă în oraș, pentru plimbare, în papuci, pantaloni scurți și maiou? Să fie un semn al ruperii de „ideile vechi”?
Și o altă inadecvare a mea este că găsesc bărbații cu fes în cap ridicoli. Îmi amintesc, în copilărie, că până și unor copii li se părea purtatul fesului înjositor. Iar dacă era și fără moț, cu atât mai mult.
• Ce soi de om e „omul simplu”?
Nu se poate să nu fi auzit această formulă la TV ori în nenumărate alte contexte sociale. „Omul simplu” este invocat ca etalon al mediocrității, lipsei de profunzime și înțelegere, lipsei de cultură și inteligență. Pe scurt, un etalon al prostiei.
Politicienii sunt rugați să vorbească „pentru omul simplu”, inși cu aere de experți sunt îmbiați să renunțe la vocabularul lor sofisticat, chiar cu riscul pierderii științei din spatele argumentelor lor irefutabile, și să explice „pe înțelesul omului simplu”.
Dar nu poți să nu te întrebi: dacă omul simplu e atât de simplu că toată lumea trebuie să se chinuie să se adapteze la o stare sub-umană, de ce să-l băgăm în seamă? Nu mai bine îl ignorăm? Cât de simplu e omul simplu ca să merite efortul ăsta infernal de „coborâre în țărână” al celui luminat, al celui care știe? O ști cineva?
Pe de altă parte, observi și o altă curiozitate: cei care se preocupă de omul simplu, jurnalist și invitat, adesea nu par să știe nimic despre nimic. Toarnă platitudine după platitudine, într-un carusel al stupidităților care te face să... schimbi programul.
Dar grija pentru omul simplu rămâne...
• De ce sunt atât de puțini cercetători români care scriu pentru public?
Cumva acesta este un paradox: deși sunt mii de absolvenți în fiecare din diversele domenii ale științei și tehnologiei, aceștia nu scriu pentru public. Sunt nenumărați profesori, doctoranzi și doctori care, de asemenea, nu scriu pentru public. Iar atunci când o fac, sunt neinteligibili. Întrebarea este: de ce?
Sunt două subiecte, în fapt, care merită discutate. Primul: de ce cei care sunt implicați profesional în domenii ale științei nu scriu pentru public. Al doilea: de ce, atunci când scriu / vorbesc pentru public, nu sunt inteligibili.
În ce privește primul subiect, răspunsul mi se pare evident, deși nu am făcut niciun studiu care să-l susțină: pentru că scrierea pentru public este dificilă. Trebuie să treci dincolo de ecuații, trebuie să faci efortul să înțelegi fenomenul despre care scrii. Poate părea paradoxal, dar înțelegerea fizicii sau a chimiei, de exemplu, este mult mai dificilă decât memorarea unor ecuații și a unor metode de a rezolva probleme. Acesta este motivul principal pentru care sunt atât de puțini comunicatori de știință în limba română. Iar pe acest fond, al lipsei de autori instruiți, au apărut tot felul de jurnaliști care, chipurile, scriu despre știință, dar nu înțeleg mare lucru.
De ce cei care scriu, totuși, despre subiecte științifice, sunt greu de înțeles? Principalul motiv este, cred, acela că scrisul obscur este rezultatul unui proces de traducere a unui text pe care nu l-au înțeles. Studenții / absolvenții / doctoranzii - sunt obligați să publice... ceva. Prima tentație e să preia munca altcuiva, cel mai bine din limba engleză (pentru că astfel trec testul de copyright, căci softurile de verificare utilizează doar ce au în baza de date în limba română). Înțelegerea subiectului nu este obligatorie.
Cei care scriu prost, neinteligibil, o fac astfel dintr-un singur motiv: habar nu au despre ce scriu. Asta se aplică majorității.
Mai este o a doua situație: vorbirea / scrisul confuz, plin de jargon profesional, arată o neadaptare la auditoriu. De exemplu, acum două zile îl ascultam pe un doctor faimos, se pare, neurolog român vorbind despre noul coronavirus. Folosea nenumărate cuvinte din jargonul profesional, fără să aibă în minte o secundă faptul că audiența nu este formată din studenți în anul 5 la medicină ori că nu este la o conferință internațională de medicină.
