O scurtă istorie a adulterului - prin artă

„Sărutul furat” de Jean Honore Fragonard (1787). Hermitage Museum

O privire scurtă într-o cameră aglomerată, o siluetă întunecată care se strecoară pe o ușă, un amant ascuns în spatele unei draperii – adulterul a fost dintotdeauna o dramă a secretului. 

De la capodoperele Renașterii la instantaneele din tabloide, actul trădării amoroase nu a modelat doar vieți personale, ci și a lăsat o amprentă adâncă asupra istoriei artei. Pictori din toate secolele au transformat această transgresiune profund intimă în artă, invitând privitorii să devină voyeuri ai pasiunii, vinei și dorinței.

Istoric, reprezentările artistice ale adulterului au fost folosite pentru a pune întrebări privind importanța iubirii și a dorinței sexuale în cadrul căsătoriei. 

Artiștii au explorat, de asemenea, teme precum culpabilitatea și pedeapsa, dar și consecințele infidelității asupra familiilor celor care încalcă jurămintele conjugale.

Artiștii Renașterii și cei baroci au abordat tema adulterului prin reprezentarea unor episoade biblice. Evocând scene plasate în epoci în care pedeapsa aplicată femeilor pentru adulter era moartea, artiști precum Rembrandt, Rubens și Tintoretto au explorat mecanismele disciplinare religioase și dificultatea de a formula judecăți morale.

Pictura lui Rembrandt „Femeia prinsă în adulter” (1644) spune povestea unei puneri la încercare a lui Hristos de către un consiliu de farisei (membri ai unei secte iudaice biblice fanatici în privința respectării legii religioase), care îi aduc în față o femeie adulteră.

Conform legii mozaice, pedeapsa pentru crima sa era moartea prin lapidare. Răspunsul lui Hristos – „Cei dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi piatra asupra ei” – a evidențiat ipocrizia morală a bărbaților care o judecau.

Prim-plan din „Femeia prinsă în adulter” de Rembrandt (1644), National Gallery

Deși figura lui Iisus este proeminentă în pictură, femeia adulteră este în centrul compoziției. Ea apare căită, îmbrăcată în alb și scăldată în lumină – un contrast izbitor cu siluetele întunecate ale bărbaților din jur.

Aceasta nu înseamnă că femeile au fost întotdeauna reprezentate ca vulnerabile. În Europa epocii moderne timpurii (circa 1450–1800), percepțiile despre femei erau profund influențate de figuri biblice precum Eva.

Se credea, în general, că femeile sunt sexul mai pofticios, mai slab și mai predispus la ispită, mai înșelător și mai manipulator decât bărbații.

Pictorul german renascentist Lucas Cranach a ilustrat această concepție în „Fabula Guri adevărului” (1534).

Pictura înfățișează o altă femeie căsătorită înconjurată de bărbați care o scrutează cu suspiciune. Dar, în acest caz, ea nu este căită. Dimpotrivă, încearcă să scape fără a primi pedeapsă pentru infidelitatea sa, cu ajutorul amantului ei care se dă drept un nebun.

„Fabula Gura Adevărului” de Lucas Cranach (1534), Muzeul Național Germanic

Anumite genuri artistice au fost folosite pentru a face publice și a critica schimbările legislative privind adulterul și divorțul. Timp de secole, în Marea Britanie, disputele maritale și cazurile de adulter au fost judecate de instanțele ecleziastice.

Un divorț complet (care permitea ambilor parteneri să se recăsătorească) era posibil doar printr-un act al Parlamentului, ceea ce îl făcea inaccesibil tuturor, cu excepția celor foarte bogați.

Arta divorțului

După adoptarea „Legii privind Cauzele Maritale” (Matrimonial Causes Act) din 1857, divorțul a devenit o chestiune de drept civil și, prin urmare, o opțiune viabilă pentru o parte mai mare a societății britanice.

Mai multe lucrări prerafaelite, inclusiv seria „Trecut și prezent” a lui Augustus Egg, au ilustrat pagubele pe care infidelitatea și divorțul ulterior le puteau aduce unității familiale.

Lucrările lui Egg subliniau că femeile, care erau adesea ostracizate și excluse din rețelele sociale și familiale după divorț, erau pedepsite mai sever decât bărbații pentru aceleași fapte.

„Trecut și prezent, partea a doua” de Augustus Egg (1858), Tate Britain

Satiriști precum James Gillray și Thomas Rowlandson au ales mijloace cu totul diferite pentru a critica legile privind adulterul, ironizând procesul civil cunoscut sub numele de „Criminal Conversation” („Conversație criminală”), introdus la începutul secolului al XVIII-lea și abrogat abia odată cu Legea din 1857.

Acest tip de proces – supranumit „crim con” – permitea unui bărbat să-l dea în judecată pe amantul soției sale pentru „furtul” afecțiunii și sprijinului ei. Dacă procesul era câștigat, soțul putea primi despăgubiri financiare de la rivalul său, uneori în valoare de zeci de mii de lire.

Nu e surprinzător că astfel de procese erau intentate mai ales de membrii aristocrației sau ai marii burghezii. Mai mult, fiind judecate în „Curtea Băncii Regelui” (King’s Bench), unde accesul era permis presei și publicului, detaliile picante ale aventurilor erau publicate în ziare și pamflete.

Procesele „crim con” erau aspru criticate de moraliștii vremii. Aceștia subliniau indecența situației în care un bărbat primea bani de la altul pentru „serviciile sexuale” ale propriei soții, precum și decadența unora dintre soții din elita britanică, considerați complici în aventurile nevestelor lor.

Caricatură din 1782 de James Gillray, înfățișându-l pe Sir Richard Worsley ajutându-l pe George Bisset să-și vadă soția goală într-o baie publică. National Portrait Gallery

Procesul „crim con” Worsley versus Bisset din februarie 1782 a atras o publicitate considerabilă și a fost reprezentat de mai mulți dintre cei mai talentați satiriști londonezi. 

Povestea aventurii, care a inspirat numeroase gravuri satirice, a fost discutată pe larg în instanță.

 Lady Worsley făcea baie în stabilimentul de la Maidstone când, conform acuzațiilor, soțul ei și-ar fi ridicat amantul, căpitanul Bisset, pe umeri pentru ca acesta să o poată vedea goală.

Ideea că Worsley era un voyeur care își „scosese soția la produs” pentru propria delectare a devenit atât de populară, încât chiar și judecătorul a fost influențat, acordându-i daune simbolice de un șiling.

Deși satirele urmăreau să distreze și să stârnească curiozitatea publicului, ele au scos totodată în evidență risipa și decadența elitei conducătoare. 

Reprezentările aventurilor amoroase ale celebrităților – inclusiv eroi militari precum amiralul Lord Nelson, politicieni precum Charles James Fox, actrițe precum Mary Robinson și chiar membri ai familiei regale precum George al IV-lea – au fost folosite pentru a evidenția corupția morală și au alimentat apelurile pentru reforme politice.

Istoria adulterului în artă atrage atenția asupra intersecției dintre relațiile personale și spațiul public. 

Chiar și astăzi, când relațiile consensuale între adulți nu mai sunt supravegheate de lege, aventurile continuă să genereze dezbateri publice despre moralitatea privată, idealurile maritale și legitimitatea judecății sociale. 

Continuăm să ne bucurăm de ocazia de a fi moraliști, în timp ce ne distrăm cu poveștile picante privind relațiile altora.

Traducere după A brief art history of adultery https://theconversation.com/a-brief-art-history-of-adultery-255805 de Natalie Hanley-Smith, profesor de istorie modernă la University of Warwick.