Karl Schwarzschild este, cel mai probabil, cunoscut pentru faptul că la finalul anului 1915 i-a trimis lui Albert Einstein prima rezolvare exactă a ecuațiilor teoriei relativității. Rezolvarea era trimisă din tranșeele Primului Război Mondial, unde Schwarzschild, evreu, astronom, matematician și fizician, era locotenent în armata germană.
Viața lui Schwarzschild a fost una extraordinară, realizările sale științifice mergând dincolo motivul pentru care este astăzi faimos: a arătat cum masa unei stele deformează spațiu-timpul din proximitate și cum o consecință inevitabilă a aglomerării unei cantități mari de materie într-o regiune mică de spațiu (se întâmplă, de pildă, când o stea gigantică își consumă combustibilul) duce la prăbușirea în sine a obiectului cosmic, la colapsul gravitațional, la... formarea unei găuri negre. Ca și Einstein, Schwarzschild nu a crezut că e posibil ca găurile negre să existe în natură; era prea extravagant.
Dar nu despre viața acestuia este acest articol, ci despre o mică obsesie a acestuia pe patul de moarte.
> Citește și: Istoria completă a găurilor negre
În ziua în care i-a scris lui Einstein, i-a scris și soției despre ceva straniu care se întâmpla cu el: „Nu știu cum să-l numesc, nici nu-l pot defini, dar are o forță de neoprit și-mi întunecă gândurile. E un gol fără formă și dimensiuni, o umbră pe care nu pot să o văd, dar o simt cu tot sufletul”. Apoi, cu sau fără legătură, s-a instalat o stare de rău în tot corpul. I-au apărut inițial câteva bășici, iar într-o lună tot corpul era plin de acestea. În două luni era mort. A fost diagnosticat cu pemfigus, o boală autoimună, în care corpul nu-și recunoaște propriile celule, boală comună printre evreii așkenazi (termenul „așkenazi” provine din cuvântul ebraic Ashkenaz, care în Evul Mediu desemna Germania).
Ultima persoană cu care a stat de vorbă Schwarzschild, în ultima sa zi de viață, a fost Richard Courant, un tânăr matematician, fost asistent al faimosului David Hilbert. I-a vorbit despre multe mai tânărului său coleg, cu accent pe bizareriile găurilor negre.
Dar chiar înainte de a fi urcat în mașina care-l transporta către Berlin, Karl l-a întrebat pe Courant: dacă materia putea da naștere unor astfel de monștri (găurile negre), ar putea exista și un corespondent în mintea omenească?
Ar putea produce ceva asemănător singularității (centrul unei găuri negre, unde fizica nu mai funcționează) o concentrație suficient de mare de voințe, milioane de oameni supuși aceluiași scop, cu mințile lor comprimate în același spațiu psihic? Schwarzschild era convins că este posibil și că asta chiar se va întâmpla în... Germania. Deși Courant a încercat să-l liniștească, Karl vorbea despre un „soare negru” ce urma să apară, gata să înghită lumea; și mai credea că nu mai e nimic de făcut.
Sigur, pot fi doar niște idei ale unui muribund, ale unei minți fără îndoială geniale, dar obosite și confuze, aflate la doar câteva ore de dezintegrarea finală.
Dar un soi de gaură neagră poate fi socotită și infernala concentrare de energii germane care s-a năpustit asupra unei părți a lumii în cel de-al Doilea Război Mondial. Într-un sens, Germania nazistă devenise o „gaură neagră psihică”, cu o largă majoritate a populației ajungând să creadă fantasmagoriile propagandei despre superioritatea rasială și puritatea rasei „ariene”, ceea ce a dus, printre alte orori, și la încercarea de a eradica evreii din Germania.
Mai este un element de comparație ce aparține descrierii unei găuri negre care poate fi introdus în această discuție: orizontul evenimentelor, ce reprezintă granița unei găuri negre, locul care demarchează interiorul de exteriorul unei găuri negre. Odată trecut orizontul evenimentelor, orice este pierdut pe vecie, mergând către singularitate, către centrul de concentrație infinită al găurii negre, unde spațiul și timpul nu mai au sens.
Această graniță, orizontul evenimentelor, nu ar fi observată de un călător neglijent, căci nu are nimic special la prima vedere. Dar odată făcut pasul dincolo, revenirea nu mai este posibilă, nici măcar pentru ceva formidabil de rapid, ca o particulă de lumină, un foton.
De ce ar putea fi acest concept util în zona psihicului uman? Pentru că tot astfel pare să se întâmple și cu cei care ajung să sprijine și să execute cele mai abominabile fapte imaginabile.
Mintea umană devine, pe fondul asimilării de idei nocive, tot mai distorsionată (curbată, pentru a păstra paralelismul), până la un moment dat, când se trece „orizontul evenimentelor”, iar o persoană care găsea până curând inacceptabile anumite idei, cum ar fi epurarea etnică ori rasismul, să le găsească pe deplin justificate.
Cum ajunge, de exemplu, o minte de un rafinament și putere extreme ca a lui Heidegger să susțină nazismul (vezi aici multiple detalii)?
Cum ajunge o minte de o pătrundere formidabilă ca a lui Einstein, care a văzut, uitându-se cu ochii minții la lume, ceea ce nimeni nu intuise despre univers, să admire criminali ca Lenin sau Stalin?
Toate acestea rămân un mister, care nu va putea fi vreodată rezolvat. Mai ales în lipsa „protagoniștilor”. Dar, după cum observăm, cumva, chiar și mințile cele mai pătrunzătoare ajung la un moment dat în preajma unui „orizont al evenimentelor” mental fatidic, adâncindu-se inexorabil într-un univers mental tenebros, de neînțeles pentru un observator depărtat în timp și lucid.
Pare că puțini sunt atât de puternici încât să se țină deoparte de „orizontul evenimentelor” răului, dacă apare contextul potrivit. Întreaga istorie a umanității și psihologia socială o arată.
Ideea articolului a fost inspirată de lectura cărții „Când numai înțelegem lumea”, de Benjamin Labatut, care are un capitol dedicat lui Schwarzschild.
