De ce credem ceea ce credem

Multe dintre credințele care joacă un rol fundamental în viziunea noastră asupra lumii sunt, în mare parte, rezultatul influenței comunităților în care am trăit. 

Părinții religioși tind să crească copii tot religioși, instituțiile educaționale liberale tind să producă absolvenți liberali, statele „albastre” rămân în mare parte albastre, iar cele „roșii” rămân în mare parte roșii. 

Desigur, unii oameni, prin propria lor inteligență, ar putea fi capabili să identifice raționamentele greșite, să detecteze preconcepțiile și, drept urmare, să reziste influențelor sociale care îi conduc pe cei mai mulți dintre noi la credință. 

Dar eu nu sunt chiar atât de special, și astfel, învățând cât de susceptibile sunt credințele mele la astfel de influențe, devin puțin stânjenit.

Să lucrăm cu un exemplu ipotetic. Să presupunem că sunt crescut printre atei și cred ferm că Dumnezeu nu există. Îmi dau seama că dacă aș fi crescut într-o comunitate religioasă, aproape sigur aș fi crezut în Dumnezeu.

Mai mult, ne putem imagina că dacă aș fi crescut ca teist (n.tr. cu credința că cel puțin o zeitate există), aș fi fost expus la toate considerațiile pe care le consider relevante pentru întrebarea dacă Dumnezeu există: aș fi învățat știință și istorie, aș fi auzit toate argumentele pro și contra existenței lui Dumnezeu. Diferența este că aș interpreta aceste dovezi diferit.

Divergențele în ce privește credința rezultă din faptul că oamenii cântăresc dovezile pro și contra teismului în moduri variate. Nu e ca și cum adunarea resurselor și o conversație ar duce la convingerea unei părți de către cealaltă; nu am fi avut secole de conflicte religioase dacă lucrurile ar fi fost atât de simple. Mai degrabă, fiecare parte va insista că evaluarea a ceea ce se cunoaște îi susține poziția, iar această insistență va fi produsul mediilor sociale în care oamenii din acea parte au fost crescuți.

Provocarea de tipul „tu crezi asta doar pentru că...” are scopul de a ne face suspicioși față de propriile noastre credințe, de a ne motiva să ne reducem încrederea în acestea sau chiar să le abandonăm complet. 

Dar în ce constă exact această provocare? 

Faptul că am anumite credințe ca urmare a creșterii mele într-o anumită comunitate este doar un fapt psihologic plictisitor despre mine și nu constituie, în sine, o dovadă pro sau contra a ceva atât de măreț precum existența lui Dumnezeu.

Așa că, te-ai putea întreba, dacă aceste fapte psihologice despre noi nu sunt în sine dovezi pro sau contra viziunii noastre asupra lumii, de ce ar trebui ca aflarea lor să ne motiveze să ne reducem încrederea în astfel de chestiuni?

Metoda de a crede orice îți spune mediul tău social să crezi nu este una de încredere.

Așadar, când aflu despre influențele sociale asupra credințelor mele, aflu că mi-am format credințele folosind o metodă nesigură. 

Dacă se dovedește că termometrul meu produce rezultatele printr-un mecanism nesigur, încetez să am încredere în el. În mod similar, a învăța că, în fapt, credințele mele au fost produse printr-un proces nesigur înseamnă că ar trebui să încetez să am încredere și în ele.

Dar, în exemplul ipotetic, chiar susțin că credințele mele au fost formate printr-un mecanism nesigur? 

Aș putea gândi astfel: „Mi-am format credințele ateiste ca rezultat al creșterii mele în comunitatea mea particulară, nu ca rezultat al creșterii într-o comunitate oarecare. Faptul că există o grămadă de comunități care își inculcă membrii cu credințe false nu înseamnă că și comunitatea mea face asta. Așa că neg că mi-am format credințele printr-o metodă nesigură. Din fericire pentru mine, ele au fost formate printr-o metodă extrem de sigură: sunt rezultatul creșterii mele printre oameni inteligenți, bine informați, cu o viziune rațională asupra lumii”.

Analogia cu termometrul, deci, este nepotrivită. A afla că aș fi crezut altceva dacă aș fi fost crescut într-o altă comunitate nu e ca și cum aș afla că termometrul meu este nesigur. E mai degrabă ca și cum aș afla că termometrul meu a fost cumpărat dintr-un magazin care vinde o mulțime de termometre nesigure. Dar faptul că magazinul vinde termometre nesigure nu înseamnă că nu ar trebui să am încredere în citirile termometrului meu anume. Până la urmă, aș putea avea motive excelente să cred că am avut noroc și am cumpărat unul dintre puținele fiabile.

Există totuși ceva suspect în răspunsul „am avut noroc”, pentru că aș gândi exact același lucru dacă aș fi crescut într-o comunitate despre care consider că susține falsități.

Dacă sunt ateu, aș putea gândi: „Din fericire, am fost crescut de oameni educați, care iau știința în serios și nu sunt prinși în vechi dogme religioase”.

Dar dacă aș fi teist, aș gândi ceva de genul: „Dacă aș fi fost crescut printre oameni aroganți care cred că nu există nimic mai mare decât ei înșiși, poate că nu aș fi experimentat niciodată harul lui Dumnezeu și aș fi ajuns cu o viziune complet distorsionată asupra realității”.

Faptul că răspunsul „am avut noroc” e un răspuns pe care îl poate da oricine pare să-i submineze legitimitatea.

Cu toate acestea, în ciuda aparentei dubiozități a răspunsului „am avut noroc” în cazul credinței religioase, acest răspuns este perfect rezonabil în alte cazuri. 

Să revenim la termometre. Să presupunem că, atunci când căutam un termometru, știam foarte puțin despre diferitele tipuri și am ales unul la întâmplare de pe raft. După ce aflu că magazinul vinde multe termometre nesigure, mă îngrijorez și fac o cercetare serioasă. Descopăr că termometrul meu anume este produs de o companie cu bună reputație, ale cărei termometre sunt extraordinar de fiabile. Nu e nimic greșit în a gândi: „Ce noroc am avut să dau peste acest termometru excelent!”

Care e diferența? De ce pare perfect rezonabil să cred că am avut noroc cu termometrul pe care l-am cumpărat, dar nu să cred că am avut noroc cu comunitatea în care am fost crescut? 

Iată răspunsul: credința mea că, în fapt, comunitatea în care am fost crescut este una de încredere este ea însăși, în mod plauzibil, rezultatul creșterii mele în acea comunitate.

Dacă nu iau de-a gata credințele pe care comunitatea mea mi le-a insuflat, atunci voi constata că nu am niciun motiv special să cred că comunitatea mea e mai de încredere decât altele. Dacă evaluăm fiabilitatea unei metode de formare a credințelor, nu putem folosi credințe care sunt rezultatul acelei metode pentru a susține fiabilitatea metodei înseși.

Așadar, dacă ar trebui să abandonăm credințele noastre influențate social, motivul este următorul: deliberarea cu privire la menținerea sau abandonarea unei credințe sau a unui set de credințe din cauza îngrijorărilor legate de modul în care aceste credințe au fost formate trebuie făcută dintr-o perspectivă care nu se sprijină pe acele credințe. 

Iată o altă formulare: atunci când suntem preocupați de o credință pe care o avem și ne întrebăm dacă să renunțăm la ea, suntem angajați în îndoială. Când ne îndoim, punem între paranteze o credință sau un grup de credințe și ne întrebăm dacă ele pot fi recuperate dintr-o perspectivă care nu se sprijină pe acele credințe. Uneori, descoperim că pot fi recuperate după ce au fost supuse îndoielii, alteori descoperim că nu pot fi.

Ceea ce e îngrijorător în realizarea faptului că, în fapt, credințele noastre morale, religioase și politice sunt profund influențate social este că multe dintre căile de a recupera credințele din îndoială nu ne sunt disponibile în acest caz. Nu putem face uz de argumentele obișnuite în sprijinul acestor credințe, pentru că, în perspectiva îndoielii, legitimitatea acelor argumente este pusă în discuție: până la urmă, ne imaginăm că ni se par mai convingătoare argumentele pentru viziunea noastră decât cele pentru viziunile alternative tocmai ca rezultat al influențelor sociale de care ne îngrijorăm. 

Din perspectiva îndoielii, nu putem nici să luăm faptul că noi credem ceea ce credem drept dovadă pentru adevărul credinței, pentru că știm că, în fapt, credem ceea ce credem doar pentru că am fost crescuți într-un anumit mediu, iar faptul că am fost crescuți aici și nu acolo nu e un motiv suficient să credem că credințele noastre sunt cele corecte.

Este important să realizăm că îngrijorarea legată de influența socială asupra credințelor este îngrijorătoare doar dacă deliberăm asupra menținerii credinței din perspectiva îndoielii. Căci să ne amintim că faptele despre modul în care au fost cauzate credințele mele particulare nu sunt, în sine, dovezi pro sau contra unei anumite perspective religioase, morale sau politice. 

Așadar, dacă te gândești dacă să-ți abandonezi credințele dintr-o perspectivă în care ești dispus să faci uz de toate raționamentele și argumentele pe care le folosești în mod normal, vei gândi pur și simplu că ai avut noroc; la fel cum ai fi avut noroc cumpărând un anumit termometru sau ajungând la tren cu câteva clipe înainte să se închidă ușile sau intrând într-o conversație în avion cu cineva care se dovedește a fi dragostea vieții tale.

Nu există nicio problemă generală cu a crede că am avut noroc; uneori chiar avem. Îngrijorarea este doar că, din perspectiva îndoielii, nu avem resursele pentru a justifica afirmația că am avut noroc. Ceea ce este necesar pentru a susține o astfel de credință face parte din ceea ce este pus sub semnul întrebării.