Imagine: Jim Watson/AFP
La opt luni de la începutul celui de-al doilea mandat prezidențial al lui Donald Trump în Statele Unite, adevărul și știința sunt din nou sub atac, cu consecințe la nivel global.
USAID, agenția care a luptat împotriva HIV, tuberculozei, malariei și malnutriției infantile, nu mai există. Finanțarea a fost retrasă de la GAVI, o alianță globală public–privată care ajută la achiziția de vaccinuri pentru cei mai săraci copii din lume. Copii malnutriți mor deja.
Dincolo de aceste consecințe brutale, mecanismul științific care a susținut dominația științifică și tehnologică a Americii este demontat fără milă. Orice proiect de cercetare care menționează diversitatea, echitatea și incluziunea (DEI), schimbările climatice sau cauzele ezitării față de vaccinare devine o țintă principală.
Dar chiar și știința spațială americană, odinioară mândria națiunii, se confruntă cu „un eveniment de nivelul extincției”, potrivit Societății Planetare din SUA.
În toate domeniile științei, aproximativ 4.000 de granturi de cercetare au fost anulate. De necrezut, experți în gripa aviară au fost concediați în mijlocul manifestării unui focar. Peste toate acestea, în mai anul trecut a fost anulată o finanțare de 600 milioane USD acordată companiei Moderna pentru dezvoltarea unui vaccin ARN mesager împotriva gripei aviare.
Iar recent au fost anulate 500 milioane USD pentru încă 22 de proiecte de dezvoltare a vaccinurilor ARN-mesager. Trebuie amintit că în cadrul Operațiunii Warp Speed prima administrație Trump a finanțat dezvoltarea vaccinului ARN-mesager al Moderna împotriva COVID. Atât Moderna, cât și Pfizer-BioNTech au livrat vaccinuri ARN-mesager într-un timp record, de mai puțin de un an, tehnologia vaccinului ARN-mesager câștigând Premiul Nobel în 2023.
Nu doar știința americană este demontată.
Amenințări și pentru știința australiană
În martie, administrația Trump a trimis un chestionar cercetătorilor care primesc finanțare americană în Australia, Uniunea Europeană, Regatul Unit și Canada. Cele 36 de întrebări includeau dacă proiectul lor se referă la climă, dacă iau „măsuri adecvate” pentru a se apăra împotriva „ideologiei de gen” și dacă organizația primește fonduri din China.
Finanțarea americană pentru proiectele de colaborare științifică cu Australia se ridică la 386 milioane AUD. Prin urmare, amenințarea pierderii acestor fonduri substanțiale este gravă. După cum avertiza în martie Academia Australiană de Științe, dacă va înceta colaborarea SUA–Australia, „aceasta va amenința direct […] capacitatea strategică în domenii de interes național precum apărarea, sănătatea, reducerea și gestionarea dezastrelor, IA și tehnologia cuantică”.
Până în iunie, institutele australiene de cercetare medicală „suspendau proiecte privind malaria, tuberculoza și sănătatea femeilor”. Este ca „și cum ai arunca o bombă în mijlocul științei”, a remarcat profesorul Brendan Crabb, directorul Burnet Institute, un centru de cercetare globală în sănătate din Melbourne.
Efectele asupra cercetării medicale americane sunt și mai grave. Reducerea propusă de administrația Trump a finanțării pentru National Institutes of Health, cel mai mare finanțator de cercetare medicală din lume, ar duce la tăierea bugetului cu 40% și anularea a peste 2.400 de proiecte. Printre acestea se numără cercetări privind cancerul, boala Parkinson, Alzheimer, tuberculoza, prevenirea HIV, vaccinurile COVID și sindromul post-COVID.
Experți au fost concediați rapid și înlocuiți cu slugarnici. Și, desigur, Departamentul pentru Sănătate și Servicii Sociale este condus acum de cel mai cunoscut militant antivaccin din America, Robert F. Kennedy Jr. Universități de elită, inclusiv Harvard, Columbia, Princeton și Cornell, continuă să fie ținte principale.
„Este greu de exagerat cât de gravă este situația […] Astăzi, când asistăm la distrugerea instituțiilor care susțin știința americană, este greu de crezut. Este greu de crezut că o administrație ar face asta”, a declarat în aprilie Alan Bernstein, director pentru sănătate publică globală la Universitatea Oxford.
Cum se poate totuși întâmpla acest lucru?
Erika Nolan, susținătoare a MAHA („Make America Healthy Again”) și influencer pe YouTube, oferă un răspuns sincer: „Faptele nu mai contează”. Nolan își încântă cei 200.000 de urmăritori cu imagini idilice în care păstorește găini și capre, ținându-și bebelușul într-un port-bebe frontal.
Ca și Kennedy, Nolan crede că marile probleme de sănătate ale Americii țin de coloranții alimentari și uleiurile din semințe. Sperăm că nu locuiește într-o zonă din SUA unde bântuie rujeola sau tusea convulsivă și că găinile ei nu vor fi lovite de gripa aviară.
Ea spune că pandemia de COVID și presiunea de a se vaccina au „accelerat” trecerea ei la aceste convingeri. Iar când este întrebată despre cele 14 milioane de vieți salvate în primul an, așa cum a informat revista medicală „The Lancet”, răspunsul ei este: „Totul poate fi manipulat”.
Ceea ce Nolan nu înțelege este că știința modernă a apărut tocmai pentru a se ocupa de faptul că totul poate fi manipulat. Însuși cuvântul „știință” provine din „scientia”, latină pentru „cunoaștere”.
Esența este surprinsă de mottoul adoptat în 1663 de Societatea Regală din Londra: „Nullius in verba”, adică „Nu luați de bun cuvântul nimănui”. Cu alte cuvinte, ceea ce contează este experimentul și observația, nu părerile influencerilor.
Nolan ar putea fi surprinsă să afle că scepticismul ei față de „fapte” merge înapoi până la Socrate.
Cunoaștere, putere și știință
Socrate nu a lăsat scrieri, dar îi auzim vocea prin „dialogurile” elevului său Platon. Cu blândețe, Socrate examinează credințele interlocutorului său, demontând metodic erorile logice. Aceasta a devenit cunoscută drept metoda socratică.
Unul dintre cele mai celebre dialoguri folosește alegoria peșterii pentru a transmite lecția principală a lui Socrate: cunoașterea se poate baza pe credințe false.
Peștera găzduiește un grup de prizonieri înlănțuiți toată viața lor. Tot ce au voie să vadă este peretele din fața lor. Pe acesta se mișcă umbre, reprezentând realitatea lumii exterioare. Prizonierii nu știu că imaginile sunt create de păpuși purtate în fața unui foc aprins în spatele lor.
Un prizonier evadează și iese din peșteră. Orbit de lumina Soarelui, îi ia timp să se adapteze. La început poate privi doar umbrele, apoi reflexiile, apoi obiectele reale. Se întoarce în grabă să-și lumineze tovarășii de captivitate. Dar ochii lui nu s-au readaptat la întuneric și se împiedică.
Prizonierii văd un om orbit și delirant, care vorbește despre o lume paralelă. Nu vor să aibă de-a face cu el și devin agresivi.
Aceasta este a doua lecție a lui Platon: pericolul de a încerca să-i luminezi pe cei atașați de credințele lor preexistente. Ironic, Socrate avea să-și piardă viața pentru încercarea de a-i lumina pe alții.
Au trebuit să treacă peste 2.000 de ani pentru a găsi răspunsuri satisfăcătoare la unele dintre întrebările lui Socrate despre natura cunoașterii. Aceste răspunsuri au venit odată cu revoluția științifică.
Stelele revoluției științifice
Revoluția științifică a fost anunțată de măsurătorile astronomice precise ale lui Copernic, Galileo și Kepler, care au arătat că Pământul și celelalte planete se învârt în jurul Soarelui, nu invers.
Oricât de străluciți au fost acești astronomi, ei au fost doar „actele de deschidere”.
Rolul principal în revoluția științifică îi revine lui Isaac Newton, care și-a recunoscut datoria față de predecesori prin cuvintele: „Dacă am văzut mai departe, este pentru că am stat pe umerii giganților”.
Sprijinindu-se pe Copernic, Galileo și Kepler, Newton a privit universul heliocentric și a pus o întrebare nouă: de ce orbitează planetele în jurul Soarelui?
Filosoful francez Descartes oferise un răspuns în 1633. El considera că un fel de tornadă uriașă de particule de praf se învârte în jurul Soarelui, trăgând planetele după el.
Newton avea șapte ani când a murit Descartes. La 26 de ani era deja profesor lucasian de matematică la Cambridge, datorită descoperirilor extraordinare făcute în anii de ciumă, petrecuți izolat la ferma mamei sale din Lincolnshire. „Adevărul este rodul tăcerii și al meditației neîntrerupte”, nota el.
Această meditație neîntreruptă a dat naștere analizei matematice, opticii (în studiul căreia și-a introdus un ac bont în ochi), legilor mișcării și începuturilor teoriei gravitației.
Celebrul său moment „eureka” a venit privind un măr căzând dintr-un copac. Forța care făcea mărul să cadă pe pământ, a presupus el, era probabil aceeași care ținea planetele în orbitele eliptice descrise de Kepler.
Astăzi, majoritatea oamenilor nu au probleme să accepte ideea gravitației ca forță ce atrage mărul spre pământ sau pământul spre Soare. În vremea lui Newton era altă poveste. Viziunea lui Descartes părea mai rațională.
Cum putea Soarele să „întindă mâna” peste vastitatea spațiului pentru a trage planeta noastră? Aceasta era „fizică barbară”, opina matematicianul și filosoful german Gottfried Leibniz. E adevărat că Leibniz era iritat pe Newton; aveau pretenții concurente la titlul de inventator al analizei matematice. Dar nu era singurul care eticheta teoria lui Newton drept neștiințifică.
Ceea ce a validat teoria lui Newton a fost faptul că făcea predicții precise și verificabile. Ea specifica faptul că forța gravitațională dintre două obiecte crește odată cu masele lor și scade pe măsură ce distanța dintre ele crește.
Matematica lui Newton s-a dovedit corectă. A prezis cu exactitate cât durează ca Luna să orbiteze Pământul și venirea cometei lui Halley. Formula lui a prezis, de asemenea, că orbita perturbată a lui Uranus se datora atracției gravitaționale a unei planete „fantomă”. Un secol și jumătate mai târziu, Neptun a fost descoperit. Timp de 300 de ani, predicțiile lui Newton au continuat să fie confirmate. Și, pentru cele mai multe situații terestre, încă sunt valabile.
Newton reprezintă un punct de cotitură în dezvoltarea științei. Ceea ce îl face special și actor principal al revoluției științifice este faptul că teoria sa, spre deosebire de cele ale lui Aristotel sau Descartes, se limita la ceea ce putea fi explicat prin predicții matematice. El nu a încercat să meargă dincolo de date pentru a explica ce este gravitația sau dacă există cu adevărat: „Nu am reușit încă să deduc din fenomene motivul acestor proprietăți ale gravitației și nu inventez ipoteze”, a scris el.
Filosofia științei
Această noțiune a științei ca fiind „ușoară” în privința teoriei îmi este familiară. Ca om de știință (înainte de a deveni scriitor științific am fost biolog molecular), contribuția mea la teorie se limita la ceea ce putea fi dedus din ultimul meu experiment reușit. În cei zece ani în care am lucrat efectiv ca cercetător nu m-am întâlnit cu filosofia științei. Și nici în deceniile în care am scris despre munca altor oameni de știință.
Însă, documentându-mă pentru cartea mea „Prove It” – care m-a purtat de la fizica teoretică până la evoluția umană și, în profunzime, prin secole – am știut că va trebui să mă confrunt cu filosofia științei. Nu mă încânta această perspectivă: lectura de filosofie poate fi dificilă.
În plus, nu eram convinsă că în știința modernă există multă filosofie în acțiune. Potrivit lui Michael Strevens, filosof al științei la Universitatea din New York, atunci când oamenii de știință sunt puși sub lupă pentru a le analiza impulsurile filosofice, nu reiese nimic coerent, în afară de o obsesie de a testa, testa și iar testa. Așa cum spunea fizicianul Richard Feynman, „filosofia științei este la fel de utilă științei precum ornitologia este păsărilor”.
Spre surprinderea, încântarea și ușurarea mea, însă, odată ce am început să cercetez, filosofia a apărut de la sine, mai întâi sub forma filosofului scoțian iluminist David Hume, ale cărui idei au oferit un punct de pornire firesc pentru capitolele care au urmat.
Ca și alți filosofi ai Iluminismului, Hume prețuia raționamentul individual mai mult decât dogma și își trăgea inspirația din revoluția științifică, în special din Newton, pe care îl descria drept „cel mai mare și mai rar geniu care a existat vreodată pentru gloria și instruirea speciei”.
Newton l-a inspirat pe Hume, iar Hume, la rândul său, l-a inspirat pe Albert Einstein să facă ceea ce Newton nu a putut: să dezvolte o teorie a gravitației.
„Obiceiurile intelectuale” ale lui Einstein
Einstein l-a descoperit pe Hume în 1902, pe când lucra ca funcționar la oficiul de brevete din Berna, Elveția, la douăzeci de ani. Pentru distracție, el și doi colegi formaseră un grup de lectură pentru a discuta filosofie. Au acordat o atenție specială lucrării „Tratat despre natura umană” din 1739, în care Hume avertiza asupra pericolelor inducției – practica de a extrapola din observații pentru a formula legi generale ale universului.
Poate că era metoda folosită de Newton, dar, spunea Hume, era un „obicei intelectual” fără o fundație filosofică solidă. Un exemplu bine-cunoscut privește culoarea lebedelor. Încă din vremea romanilor, albul lebedelor era considerat de scriitorii europeni un adevăr evident. Însă în 1697 căpitanul olandez Willem de Vlamingh, căutând supraviețuitori ai unui naufragiu pe coasta vestică a Australiei, a urcat pe un râu și a zărit… lebede negre! Incidentul a dat numele Râului Lebedelor din Perth și o lecție filosofică utilă.
Pentru Einstein, ideile lui Hume l-au ajutat să renunțe la „obiceiurile intelectuale” – o descoperire care a contribuit la teoriile sale ale relativității restrânse și generale. „Nu pot spune că aș fi găsit soluția dacă nu l-aș fi citit pe Hume”, mărturisea el.
Einstein s-a eliberat de obiceiul intelectual al inducției folosind în schimb un proces „deductiv”. Acesta nu se baza pe observații, ci pe certitudinea matematică a vitezei constante a luminii. Foarte bine pentru Einstein – dar marea majoritate a oamenilor de știință nu au luxul de a porni de la certitudini matematice. În timp ce teoria relativității a lui Einstein a rămas neschimbată de peste un secol, același lucru nu se poate spune despre niciuna dintre celelalte teorii explorate în „Prove It”.
Aveam nevoie de Einstein pentru a mi-l prezenta pe David Hume, dar Karl Popper nu mai avea nevoie de introducere. El este cel mai faimos filosof al științei al secolului XX. Dacă ați auzit ideea că teoriile științifice nu pot fi dovedite, ci doar infirmate sau „falsificate”, aceasta i se datorează lui Popper.
Karl Popper: știința ca metodă de căutare a adevărului
Popper are o poveste personală tulburătoare, care rezonează puternic cu motivul meu de a scrie un ghid științific pentru era post-adevăr.
Născut în 1902 într-o familie cultivată și erudită – mama sa, pianistă, tatăl, avocat – Popper și-a petrecut primul deceniu în epoca de aur a Vienei. Capitală a Imperiului Austro-Ungar, Viena era sediul puterii politice, dar și un creuzet al fermentului cultural și intelectual european.
Modernismul exploda: exista erotismul stilizat al picturilor aurii și strălucitoare ale lui Gustav Klimt și pânzele cu sexualitate crudă ale lui Egon Schiele; literatura absurdă a lui Franz Kafka și opera poetică a lui Rainer Maria Rilke; muzica încântătoare a lui Gustav Mahler și creațiile atonale ale lui Arnold Schoenberg; filosofia lui Ludwig Wittgenstein și, desigur, teoriile revoluționare ale lui Sigmund Freud despre inconștient.
„În acei primi paisprezece ani ai secolului XX, Viena, mai mult decât oriunde altundeva, a fost creuzetul clocotitor și fermecător în care a fost inventată lumea modernă”, scrie William Boyd.
Popper a fost martor la distrugerea acestui univers. Avea 12 ani când a izbucnit Primul Război Mondial și 37 când a început cel de-al Doilea. Între timp, a cochetat cu marxismul, apoi l-a respins, a încercat tâmplăria și predarea și a reușit să obțină un doctorat în filosofia psihologiei. Odată cu ascensiunea nazismului, originea sa evreiască i-a anulat perspectivele profesionale. Pentru a-și construi o reputație, a scris o carte: „Logica descoperirii științifice”.
Publicată în 1934, aceasta a introdus teoria sa conform căreia modul de a distinge știința de non-știință este falsificabilitatea. Ideile sale au găsit ecou și i-au adus o ofertă de a preda filosofie la Canterbury University College din Christchurch, Noua Zeelandă. A emigrat împreună cu soția în 1937, cu un an înainte ca Austria să fie anexată de Hitler. În 1946 s-a mutat în Regatul Unit pentru a fonda departamentul de filosofie al London School of Economics.
Popper a trăit direct experiența a ceea ce se poate întâmpla celor mai progresiste civilizații intelectuale atunci când o ideologie populistă preia controlul. Cum putea un filosof să protejeze viitoarele generații de un asemenea asalt asupra adevărului? La fel ca gânditorii iluminiști înaintea lui, răspunsul său a fost metoda științifică. „Adevărul este, așadar, scopul științei; știința este căutarea adevărului”, a scris el.
Testarea teoriei lui Einstein
Am fost încântat să descopăr că teoria lui Popper a fost inspirată de Einstein! În adolescență, Popper l-a auzit pe Einstein expunând uimitoarea sa teorie a relativității generale la Viena, în 1919.
Gravitația nu era o forță, sugera Einstein, ci o consecință a modului în care masa provoacă o curbare a spațiu-timpului. O teorie fantastică! Dar, în același timp, Einstein a propus un mod prin care teoria sa ar putea fi infirmată. În timpul unei eclipse, Luna blochează lumina solară, iar cerul întunecat face vizibile stelele din apropierea Soarelui. Deși stelele sunt foarte departe, razele lor de lumină trebuie să treacă aproape de Soare pentru a putea fi văzute de observatori.
Einstein a prezis că traiectoria luminii solare va fi curbată, consecință a spațiu-timpului deformat de masa enormă a Soarelui. Ca urmare, pozițiile aparente ale stelelor vor fi deplasate exact cu valoarea calculată de ecuațiile sale.
Concluzia: teoria lui Einstein putea fi falsificată, iar el le-a oferit criticilor un mod de a o face. După cum spunea Popper: „Astfel am ajuns, până la sfârșitul lui 1919, la concluzia că atitudinea științifică era atitudinea critică, care nu căuta verificări, ci teste cruciale; teste care puteau respinge teoria examinată, deși nu o puteau niciodată confirma definitiv”.
Știința nu poate dovedi teorii, pentru că, după cum a arătat Hume, ceea ce e adevărat azi poate să nu fie adevărat mâine. Faptul că observăm un fenomen o dată nu înseamnă că se va repeta. Dar știința poate, cu siguranță, să infirme ipoteze.
Asta distinge teoriile științifice de, să spunem, teoria inconștientului a lui Freud sau teoria materialismului istoric a lui Marx. Acestea nu oferă predicții falsificabile. Poți fi de acord sau nu cu ele, dar nu există o modalitate de a le respinge definitiv. Știința, în schimb, oferă predicții ce pot fi testate și, deci, falsificate. „Cred că am rezolvat problema inducției”, declara Popper.
Popper a avut detractori. Unul a fost fostul său student Imre Lakatos, care a recunoscut importanța falsificabilității, dar a susținut că, în practică, teoriile sunt rareori abandonate din cauza unor date contradictorii. „Oamenii de știință au pielea groasă”, scria el. „Ei nu renunță la o teorie doar pentru că faptele o contrazic. În mod normal, inventează o ipoteză de salvare pentru a explica ceea ce numesc apoi o simplă anomalie, iar dacă nu o pot explica, o ignoră.”
Filosoful care s-a opus ferm lui Popper a fost americanul Thomas Kuhn. Cu siguranță ai auzit expresia „schimbare de paradigmă”? O datorăm lui Kuhn și cărții sale din 1962, „Structura revoluțiilor științifice”, vândută în peste un milion de exemplare. Potrivit lui Kuhn, oamenii de știință moderni, în loc să încerce falsificarea teoriilor, fac exact opusul: concep experimente pentru a le confirma.
În pofida acestor dispute, căutarea originilor COVID-19 mi-a arătat că Popper este încă prezent în laboratorul științific modern. Oamenii de știință „popperieni” s-au numărat printre primii care au sugerat că virusul ar fi putut proveni dintr-un laborator. Apoi au încercat să-și infirme propria teorie – și, în mare măsură, au reușit. Majoritatea dovezilor indică faptul că virusul a ajuns în populația umană de la o sursă animală.
Realitate comună și știință autentică
Metoda științifică nu se aplică doar în știință. În cartea sa „Constituția cunoașterii”, Jonathan Rauch, cercetător la Brookings Institute, remarcă faptul că instituțiile care susțin democrațiile – mediul academic, justiția, jurnalismul și guvernul – trebuie să funcționeze pe baza unei realități comune. Pentru aceasta, ele utilizează metoda științifică: colectarea și testarea faptelor.
Administrația Trump pare să fi declarat război fiecărui aspect al metodei științifice. A atacat verificarea faptelor, declanșând un efect de domino global. În ianuarie, Meta a anunțat că va renunța la programele sale de verificare a faptelor. Luna trecută, Google a anunțat că nu va reînnoi contractul de fact-checking cu Australian Associated Press.
Administrația Trump a lovit și în mecanismele interne ale mașinăriei științifice. Într-un exemplu uluitor de „limbaj dublu” orwellian, pe 23 mai, Trump a emis un ordin executiv pentru restaurarea „standardului de aur” în știință.
Ce înseamnă asta, explică bioeticianul Arthur Caplan de la Universitatea din New York, este că „în locul evaluărilor independente făcute de experți, un funcționar numit de Trump poate analiza orice lucrare evaluată inter pares și declara că încalcă standardul de aur al președintelui”. El a concluzionat că SUA „nu a avut niciodată o situație în care persoane fără pregătire științifică, dar cu agendă politică și ideologică, să aibă ultimul cuvânt în privința a ceea ce este considerat știință credibilă”.
Istoria regimurilor autoritare ne arată că atunci când ideologii preiau controlul asupra științei, lucrurile nu se termină bine. Preluarea nazistă a universităților germane l-a făcut, de exemplu, pe Einstein să caute refugiu în SUA, transformând America într-o superputere științifică.
Metoda științifică, concepută pentru a ține sub control slăbiciunile umane, este cel mai bun ghid pentru a naviga în epoca actuală.
Iată principiile mele directoare:
- Mergi la experți. Vezi ce se publică în revistele de top, găsește un rezumat bun, în limbaj accesibil, și verifică mai multe surse. „Science” și „Nature” oferă ambele materiale de informare excelente, gratuite, la fel ca „The Conversation” și „The New York Times”.
- Opinia experților caută consensul. Consensul poate fi dificil de obținut între oameni de știință, dar se bazează pe convergența dovezilor provenite din surse diferite.
- Oricine încearcă să stârnească un răspuns emoțional sau are o opinie prestabilită ori un conflict de interese reprezintă un semnal de alarmă. Dovezile științifice sunt, în general, formulate cu măsură. Ele vin cu marje de eroare și estimări privind eficiența și riscul. Un om de știință care oferă opinii în afara domeniului său de expertiză este, de asemenea, o persoană căreia i-aș acorda mai puțină greutate.
Sănătatea noastră, agricultura, siguranța noastră, capacitatea noastră de a atenua și de a ne adapta la schimbările climatice, de a reglementa IA și de a combate următoarea pandemie depind toate de buna funcționare a mecanismului științific. Nu trebuie să stăm deoparte și să privim cum este demontat.
Traducere după Trump and Kennedy are destroying global science de Elizabeth Finkel, profesor la Universitatea La Trobe.
