Japonia are un sistem de electricitate unic, funcționând cu două rețele electrice separate, despărțite nu de o geografie dificilă sau decizii recente, ci prin opțiuni din secolul al XIX-lea. Jumătatea de nord-est, inclusiv Tokyo și regiunea Tohoku, utilizează o frecvență de 50 Hz, în timp ce sud-vestul — Nagoya, Osaka și restul țării — funcționează la 60 Hz. Diferența face aproape imposibil transferul rapid de energie dintr-o parte în alta atunci când apar probleme de aprovizionare.
Pentru orice consumator obișnuit, frecvența electrică este un detaliu invizibil, dar esențial. Rețelele folosesc curent alternativ, deoarece acesta poate fi transmis eficient la înaltă tensiune și apoi coborât prin transformatoare. Oscilația sa are o frecvență fixă, iar la nivel global standardele sunt 50 sau 60 Hz, ambele funcționând la fel de bine. Problema apare atunci când un stat folosește ambele.
Moștenirea alegerilor industriale timpurii
Structura actuală este rezultatul începuturilor electrificării Japoniei. În Tokyo, primii antreprenori care ofereau iluminat pe curent continuu au dorit extinderea afacerii și au importat generatoare de curent alternativ din Germania, setate la 50 Hz.
În aceeași perioadă, Osaka a achiziționat generatoare de 60 Hz din Statele Unite. Nimeni nu considera relevantă compatibilitatea a două sisteme aflate la peste 500 km distanță.
Pe măsură ce rețelele s-au extins, liniile electrice cu frecvențe diferite s-au extins pe teritorii distincte. Frontiera lor trece astăzi pe lângă râul Fujigawa din prefectura Shizuoka și limita sudică a prefecturii Niigata: tot ce se află la est este 50 Hz, iar la vest 60 Hz.
Inițial, mutarea din Tokyo în Nagoya putea însemna că anumite electrocasnice — de la cuptoare cu microunde la ceasuri electrice — nu funcționau. Producătorii au rezolvat treptat situația, iar majoritatea aparatelor moderne acceptă ambele frecvențe, informația fiind înscrisă pe eticheta tehnică.
De ce Japonia nu unifică frecvențele?
Ideea unei frecvențe unice a fost discutată în 1939, în 1945 și periodic în deceniile următoare, dar a fost abandonată de fiecare dată ca fiind prea costisitoare. Cutremurul și tsunamiul din Tohoku au readus problema în atenția publicului: estul își pierduse o treime din capacitatea electrică, iar mulți se întrebau de ce vestul nu poate trimite pur și simplu energie.
Răspunsul: cele două rețele nu pot fi interconectate direct. Chiar și așa, nici industria, nici guvernul nu susțin serios unificarea — alegerea unei frecvențe unice ar fi un coșmar politic, cu implicații economice masive pentru Tokyo și Osaka. După cum remarca Hiromi Higurashi, editorialist la The Denki Shimbun, rivalitatea comercială și culturală dintre cele două regiuni face improbabilă orice reformă radicală.
Soluția pragmatică: conversia între rețele
În prezent, Japonia se bazează pe trei stații de conversie a frecvenței, plasate în Shizuoka și Nagano. Acestea transformă energia de la 50 la 60 Hz și invers, dar capacitatea totală — aproximativ un milion de kilowați — este infimă comparativ cu necesitățile naționale.
După dezastrul din Tohoku, Ministerul Economiei, Comerțului și Industriei a aprobat finanțarea de urgență pentru studii privind extinderea capacității de conversie.
Sursa: JapanTimes
Imaginea are la bază prelucrarea unei imagini de pe ET.
