Arborii urbani nu sunt simple decorațiuni. Ei reglează temperatura, filtrează poluanții, atenuează zgomotul și îmbogățesc peisajul. Sunt o componentă esențială a bunăstării cetățenilor. Renunțarea la ei nu este o opțiune, dar nici păstrarea arborilor care și-au depășit durata de viață utilă și prezintă un risc inacceptabil.
Ca toate ființele vii, arborii au un ciclu de viață limitat, cu faza de tinerețe, maturitate și bătrânețe. În perioada lor de vârf, arborii oferă umbră, răcoare și calitate a mediului – precum și o valoare estetică incontestabilă – spațiilor urbane. Însă, pe măsură ce îmbătrânesc, devin mai slabi, iar acest lucru le afectează stabilitatea. Vârsta aduce putrezire internă, trunchiuri scobite, infecții fungice și bacteriene și un risc crescut de rupere sau prăbușire.
În mediul natural, arborii morți fac parte din ciclul ecologic și pot oferi adăpost faunei. Dar în orașe, unde siguranța publică este o prioritate, aceste procese reprezintă un pericol ce nu poate fi ignorat.
Deteriorări invizibile ochiului liber
Gestionarea arborilor urbani necesită responsabilitate și previziune. Una dintre principalele probleme este că degradarea nu este întotdeauna vizibilă din exterior – o coroană bogată și frunzoasă poate ascunde ușor un interior gol sau slăbit.
Vinovate pot fi ciupercile xilofage sau cele care degradează lemnul, care îl atacă pentru hrană, descompunând celuloza și lignina arborelui și deteriorându-i structura internă.
Cele mai comune tipuri de degradare pot fi încadrate în două categorii: putregai brun și putregai alb. Putregaiul brun apare atunci când organisme precum Paenibacillus glucanolyticus sau Serpula lacrymans degradează celuloza și hemiceluloza. Putregaiul alb apare atunci când lignina este degradată de ciuperca Trametes versicolor („coada curcanului”).
În ambele cazuri, rezultatul este același: arborele își pierde irevocabil rezistența. În ciuda gravității situației, de multe ori amploarea pagubelor poate fi stabilită doar după doborâre, ceea ce confirmă dacă (sau nu) îndepărtarea arborelui a fost necesară.
În unele cazuri, putem identifica o discrepanță între aspectul exterior al unui arbore și starea sa reală folosind un rezistograf. Acest dispozitiv evaluează integritatea și densitatea lemnului prin introducerea în acesta a unui ac subțire.
Specii diferite, durate de viață diferite
Nu toate speciile de arbori au același ciclu de viață, iar speciile cu creștere rapidă, precum plopii și plopii tremurători, trăiesc mai puțin decât altele. Odată ce ating aproximativ cincizeci de ani, tind să îmbătrânească rapid: trunchiurile lor devin scobite, rădăcinile își pierd rezistența și riscul de prăbușire crește considerabil.
Chiar dacă au avut un rol valoros timp de decenii, vine un moment în care trebuie înlocuiți cu arbori mai tineri și mai siguri. Menținerea lor dincolo de durata de viață utilă expune utilizatorii parcurilor și trecătorii la pericolul inutil al ramurilor căzute.
Doborârea unui arbore poate provoca, desigur, tristețe printre locuitori, deoarece mulți arbori sunt legați de amintiri și fac parte din identitatea unui loc. Totuși, gestionarea arborilor nu poate fi condusă doar de nostalgie – ea trebuie să țină cont de siguranța tuturor și să aibă o viziune clară pentru viitor.
Amânarea doborârii atunci când un arbore este deja în fazele finale ale vieții sale compromite siguranța publică. Consecințele pot fi grave, de la căderea unor ramuri mari până la prăbușirea completă a arborelui, cu toate riscurile aferente de vătămări sau pagube materiale.
Trunchiuri moarte ca refugiu pentru faună
Îndepărtarea arborilor îmbătrâniți trebuie însoțită de noi plantări, de preferat cu specii native sau adaptate. Astfel, spațiile verzi vechi și valoroase pot fi reînnoite și chiar extinse, îmbogățind în același timp biodiversitatea. Acest lucru garantează că generațiile viitoare vor moșteni parcuri mai sănătoase și mai sigure.
O gestionare responsabilă a arborilor include și toaletări sanitare, reducerea înălțimii la exemplarele cu risc și, în unele cazuri, păstrarea temporară a trunchiurilor scobite ca adăposturi pentru păsări, lilieci și insecte. Acolo unde nu există un pericol direct, lemnul bătrân poate fi util în continuare pentru faună, dar în zonele intens frecventate siguranța oamenilor trebuie să primeze.
A-i ajuta pe oameni să înțeleagă
Arborii urbani nu sunt simple decorațiuni. Ei reglează temperatura, filtrează poluanții, atenuează zgomotul și îmbogățesc peisajul. Sunt o componentă esențială a bunăstării cetățenilor. Renunțarea la ei nu este o opțiune, dar nici păstrarea arborilor care și-au depășit durata de viață utilă și prezintă un risc inacceptabil. De aceea, o bună gestionare a arborilor este atât de importantă.
În acest context, transparența este esențială. Explicarea clară a criteriilor din spatele doborârii anumitor arbori poate contribui mult la reducerea neîncrederii publicului. Dacă oamenii înțeleg că un arbore aparent sănătos este de fapt grav deteriorat și reprezintă un pericol, vor înțelege mult mai bine necesitatea intervenției.
Dacă decizia este însoțită de o politică de înlocuire a arborelui doborât cu un număr mai mare de exemplare noi și cu o diversitate mai mare de specii, sprijinul public poate chiar să crească.
Cetățeni și natură, în armonie
Ciclul de viață al arborilor ne obligă să recunoaștem că ei nu sunt eterni. Se nasc, cresc, îmbătrânesc și mor. În spațiile publice urbane, acest proces ridică un set particular de provocări.
O gestionare responsabilă a arborilor trebuie să anticipeze degradarea, să evalueze riscurile ascunse, să planifice îndepărtarea atunci când este necesar și să asigure înlocuirea prin noi plantări. Doar astfel parcurile orașelor pot rămâne sigure, frumoase și pline de viață, ca spații unde natura și cetățenii pot coexista în echilibru și armonie.
Traducere după Cities need trees, but sometimes they have to be cut down – here’s why, and how to do it properly de Enrique Baquero, Investigador del Instituto de Biodiversidad y Medioambiente (BIOMA) y profesor de la Facultad de Ciencias, Universidad de Navarra.
