Bine si rauSă fie oare posibil ca aceleaşi forţe să fie responsabile pentru evoluţia virtuţilor noastre morale, dar şi a trăsăturilor de caracter mai puţin nobile? De ce homo sapiens este, pe de o parte, cel mai detestabil dintre animale, dar, pe de alta, şi cel mai nobil?

 

 

 

În urmă cu câţiva ani am participat la o conferinţă pe tema comportamentului animalelor care a avut loc în Atlanta, Georgia. Petrecerea de la sfârşitul întâlnirii a inclus o excursie la zoo. În timp ce cutreieram liber printre animalele din cuşti, organizatorii conferinţei au efectuat un sondaj fantezist pentru a descoperi care animale erau considerate cele mai bune şi cele mai rele de către oameni.

Aşa cum era de aşteptat, nominalizările au fost diverse, dar un nume a apărut mult mai frecvent decât oricare altul – Homo sapiens. Încă şi mai frapant, oamenii aveau şanse egale de a fi incluşi atât în categoria celor mai buni, cât şi în cea a celor mai răi. Unii respondenţi chiar au inclus oamenii în ambele categorii.

Nu există nicio cale de scăpare: Homo sapiens este atât cel mai detestabil dintre animale, cât şi cel mai nobil. Specia noastră este o specie capabilă de o cruzime înfricoşătoare, genocid, război, corupţie şi lăcomie. Totuşi noi putem fi, de asemenea, şi drăguţi, corecţi ori filantropici – mai mult decât oricare altă creatură. Ce se ascunde în spatele acestei naturi duale?

Abilitatea noastră de a fi atât buni, cât şi răi i-a pus la muncă pe filozofi începând cu Platon şi Aristotel şi ajungând la Jean-Jacques Rousseau şi Thomas Hobbes, dar în ziua de astăzi unele din cele mai interesante idei vin din înţelegerea evoluţiei noastre. În ultimii ani, cercetătorii au pus întrebări spinoase de genul: de ce a evoluat altruismul, cum a apărut conştiinţa umană, de ce te simţi bine când eşti drăguţ cu cineva şi ce ne determină să devenim prizonierii prejudecăţii şi a urii? Puterea potenţială a acestor perspective este uluitoare. Prin înţelegerea tipurilor de medii care favorizează sfântul mai mult decât păcătosul, putem încerca să creăm societăţi care să promoveze natura noastră mai bună. Acesta nu este doar un vis de opioman. Unii experţi în evoluţionism deja îşi pun teoriile în practică.

Cheia virtuţii este altruismul. Oricine poate face lucrul care trebuie dacă este îndeajuns de stimulat, dar ceea ce distinge faptele cu adevărat bune este natura lor altruistă – un fenomen rar în sălbăticie. Deşi insectele coloniale cum ar fi albinele sau furnicile pot prezenta un nivel impresionant de sacrificiu de sine, indivizii sunt înrudiţi atât de mult încât ajutorarea celorlalţi este echivalent cu a fi egoist, cel puţin în termeni evoluţionişti, având în vedere că asigură supravieţuirea propriilor lor gene. Înrudirea poate, de asemenea, explica de ce multe păsări, dar şi alte câteva animale, îşi vor creşte unele altora progeniturile. Este mult mai greu să găseşti o generozitate care să se extindă în afara familiei. Chiar şi vărul nostru cel mai apropiat din punct de vedere evoluţionist, cimpanzeul, este fundamental egoist, deşi într-un experiment cimpanzeii au afişat o mică doză de altruism, similară cu cea prezentă la copii, având la fel de multe şanse de a dărui un obiect unui cimpanzeu necunoscut, chiar dacă era necesar un anumit grad de silire fizică (PLoS Biology, vol 5, p e184). Într-o răstălmăcire frumoasă a preconcepţiilor noastre, liliecii vampiri ne oferă una dintre puţinele excepţii bona fide de la regulă, împărţind cinele de sânge cu colegii de cracă (Nature, vol 308, p 181).

Şi totuşi oamenii par a se comporta altruist. Din anii 1980, economiştii comportamentali au folosit jocuri pentru a determina tendinţele noastre altruiste. Primul dintre acestea a fost jocul “ultimatum”, în care unui jucător A îi sunt daţi nişte bani şi i se spune să îi împartă cu un al doilea jucător anonim B. Dacă B acceptă această împărţire, fiecare îşi poate păstra partea, dacă nu, niciunul dintre ei nu primeşte vreun cent. Sunt bani primiţi pe gratis, aşa că B ar trebui să accepte orice sumă, indiferent cât de mică ar fi aceasta, iar A ar trebui să ofere cât mai puţini bani posibil.

Dar nu asta se şi întâmplă. În schimb, în laboratoarele universitare din toată lumea, cea mai comună ofertă este de 50 la sută, cu o medie de aproape 45 la sută. Chiar şi într-o versiune rafinată a experimentului denumită “jocul dictatorului”, în care A poate alege ori să ofere jumătate ori 10 la sută, iar B nu poate refuza, trei sferturi dintre oameni aleg oferta mai generoasă. Ar putea părea că oamenii sunt foarte drăguţi (şi nu foarte logici).

Dar suntem aşa cu adevărat? Generozitatea s-ar putea dezvolta în mediul sănătos din laborator, dar experienţa sugerează că oamenii se comportă cumva diferit în rotisorul murdar al vieţii reale. Şi, destul de sigur, dovezile de virtute sunt mai puţin convingătoare în realitate. Într-un studiu, colecţionarii de serii de cartonaşe cu imagini din diferite sporturi le-au oferit dealerilor o sumă fixă de bani în schimbul celei mai bune cărţi la acel preţ.

John List de la Universitatea din Chicago a constatat că atunci când tranzacţiile erau realizate sub supravegherea sa, dealerii jucau cinstit, oferind un cartonaş care valora exact cât oferise colecţionarul. Dar atunci când dealerilor nu li se spunea că participau la un experiment, mulţi îşi furau clienţii. Acest comportament era obişnuit mai ales atunci când ei nu se aflau pe propriul teren, fiind departe de clienţii obişnuiţi de zi cu zi (Journal of Political Economy, vol 114, p 1).



De ce să fii drăguţ?

Oricine consideră oamenii ca fiind cele mai rele animale va ajunge la concluzia că oamenii se comportă frumos numai dacă cred că sunt supravegheaţi, demonstrând astfel că nu există altruism. O altă interpretare spune că noi trebuie să redefinim virtutea în termeni biologici. Până la urmă, altruismul tot trebuie să ofere un minim beneficiu binevoitorului, altfel nu ar fi evoluat prin selecţie naturală de la bun început. Lucrând pe baza acestui principiu, biologii evoluţionişti au formulat o serie de explicaţii ale caracterului binevoitor al oamenilor.

Prima posibilitate este mai degrabă deprimantă. Grupurile tradiţionale de tip vânător-culegător tindeau să fie compuse din indivizi strâns înrudiţi, rudele constituind aproximativ un sfert din totalul membrilor (Science, vol 331, p 1286). Indivizii care îşi ajutau rudele apropiate aveau şanse mai mari să îşi transmită mai departe genele, inclusiv cele care ne motivau să îi ajutăm pe cei de acelaşi sânge. Aşadar, asemenea albinelor dintr-un stup, noi am dezvoltat instincte puternice de nepotism şi după logica asta amabilitatea faţă de străini este doar un caz de bunăvoinţă în exces. Totuşi, actul de a-i ajuta pe ceilalţi consumă timp şi energie, aşa că evoluţia i-ar fi avantajat pe cei care făceau mai puţine astfel de greşeli costisitoare, dacă nu cumva generozitatea ar fi produs beneficii care ar fi depăşit costurile. Reciprocitatea ar putea fi unul dintre motivele de acest gen pentru care ar trebui să fim drepţi cu ceilalţi. Ar putea explica comportamentul altruist al liliecilor vampiri, de exemplu: ei mor de foame după câteva nopţi fără o cină cu sânge, aşa că împărţitul cu un coleg de ramură care are şanse mari să întoarcă serviciul este o strategie evidentă de a-i ajuta să treacă peste nişte perioade dificile.

Oamenii trăiesc în grupuri, sunt extrem de dependenţi unii de ceilalţi şi noi ne amintim cine ne datorează un favor, aşa că suntem plasaţi perfect pentru a beneficia de pe urma altruismului reciproc. Într-adevăr, asta ar putea explica de ce dealerii de cărţi de joc sportive ai lui List tindeau să joace corect pe teren propriu, unde au şanse mai mari de a se întâlni din nou cu clienţii lor.

Nu trebuie să avem în vedere doar prietenii apropiaţi atunci când luăm în considerare ochii critici ai celorlalţi. Oamenii sunt incredibil de băgăcioşi: nu ne place nimic mai mult decât să-i privim pe cei din jurul nostru şi apoi să bârfim despre ce am descoperit cu alţii. Acesta este modul în care sunt construite şi distruse reputaţiile, iar reputaţiile contează. Virtuţi cum ar fi generozitatea, dreptatea şi conştiinciozitatea sunt valorizate la nivel universal şi oamenii care sunt văzuţi manifestându-se astfel sunt răsplătiţi – alţi oameni îi plac pe aceşti indivizi, vor să facă afaceri cu ei şi sunt mult mai atraşi sexual de ei. Deci o bună reputaţie îţi poate creşte şansele de supravieţuire şi reproducere. Ducând această idee spre concluzia sa logică, Christopher Boehm de la Universitatea din California de Sud, Los Angeles, argumentează că de-a lungul evoluţiei, zvonurile ne-ar fi putut forţa să devenim mai altruişti – cu toate că într-un anumit mod egoist din punct de vedere biologic.

Pe lângă faptul că oferă beneficii individului, altruismul ar fi putut determina şi modul în care grupurile au concurat pentru resurse. Cele care s-ar fi bazat pe conlucrarea membrilor ar fi învins grupurile în care indivizii erau mai egoişti, asigurându-şi astfel supravieţuirea. Această “selecţie de grup” a fost o idee controversată, dar este acceptată din ce în ce mai mult ca o forţă motivatorie importantă din spatele evoluţiei altruismului, spune Edward O. Wilson de la Universitatea Harvard.

Deci am devenit mai drăguţi şi mai atenţi decât cimpanzeii faţă de ceilalţi. Chiar şi aşa, tendinţele noastre egoiste sunt mult mai puternice decât cele altruiste – până la urmă, selecţia naturală îi ajută pe cei care se ajută singuri. Într-adevăr, datorită faptului că am devenit mai altruişti, am construit un mediu în care cei egoişti se pot bucura de beneficiile traiului comun – fie că este vorba de o parte din carnea de mamut, fie că vorbim despre un sistem bancar echitabil – fără a plăti şi costurile acestuia. Desigur, dacă toţi s-ar fi comportat astfel n-ar fi mai existat un grup cooperativ de care să vorbim. Aceasta este dilema creată de natura noastră de tip Jekyll-şi-Hyde, dar oamenii au dezvoltat câteva strategii pentru a-i descuraja pe singuratici.

Una dintre acestea este dorinţa aparent înnăscută de a-i pedepsi pe cei care ies din rând. Persoanele care joacă ultimatum vor respinge adesea ofertele răuvoitoare ale partenerilor lor doar pentru a-l vedea pe Scrooges cum suferă, chiar dacă asta înseamnă că amândoi vor pierde premiul. În altă versiune a acestui joc, participanţii îşi vor cheltui proprii bani doar pentru a putea vedea cum sunt pedepsiţi jucătorii egoişti pentru zgârcenia lor. În lumea reală de obicei folosim bârfa, cenzura şi ostracizarea pentru a putea pedepsi abaterile minore, în timp ce poliţia, judecătoria şi închisorile impun sentinţe pentru a descuraja crime mai serioase. Şi chiar dacă strămoşii noştri preistorici nu au putut folosi instituţiile pentru a-şi apăra regulile, Boehm crede că aceştia au folosit pedeapsa capitală ca sancţiune ultimă împotriva celor care se conduceau după propriile reguli, bazându-se pe descoperirea faptului că multe societăţi moderne de tip vânător-culegător au încă pedeapsa cu moartea. Dacă ceea ce zice el este corect, pedeapsa a făcut ca specia noastră să devină un pic mai puţin rea prin eliminarea genelor preponderent antisociale din moştenirea genetică umană.

Teama de a fi pedepsiţi nu este singurul lucru care ne ţine sub control sinele egoist. De cele mai multe ori noi ne comportăm într-un mod virtuos pur şi simplu pentru că ne simţim bine făcând asta. “Tu cooperezi pentru că acesta este un lucru bun”, spune Herb Gintis de la Institutul Santa Fe din New Mexico. El numeşte acest comportament “reciprocitate puternică” pentru că ajungem să facem lucruri de care nu beneficiem la nivel personal, dar este bine pentru societate în ansamblu dacă toată lumea le face – lucruri cum ar fi votul sau ajutorarea cu bani a persoanelor defavorizate. Gintis crede că acest impuls este dincolo de orice răspuns moral. Ce îl generează?

Acesta este locul în care intervine conştiinţa – nu entitatea ezoterică cu conotaţii religioase, ci un calculator subconştient de risc care ne ajută să cântărim punctele pozitive şi negative ale diferitelor opţiuni morale. Acesta funcţionează astfel. Noi învăţăm regulile sociale complexe ale culturii noastre particulare şi ele devin legate în creierul nostru de emoţii cum ar fi mândria şi onoarea, ruşinea şi vina, oferindu-le astfel semnificaţie morală. Acestea sunt scările de măsură ale judecăţilor morale şi ele înclină balanţa în favoarea virtuţii; viciul ar putea face parte dintre interesele tale, dar el este asociat cu emoţii negative, în timp ce virtutea declanşează emoţii pozitive.

Plăcerea pe care o obţinem atunci când realizăm un lucru bun este posibil indusă de un cocktail de neuro-chimicale, dar unul dintre acestea pare a fi în mod particular important. În mod normal asociată cu activităţi generatoare de senzaţii plăcute cum ar fi sexul şi îmbrăţişarea, legătura dintre oxitocină şi moralitate a fost descoperită în urmă cu un deceniu de Paul Zak la Claremont Graduate University din California. Experimentele sale scot la iveală, pe lângă alte lucruri, că persoanele care prezintă niveluri mai ridicate de oxitocină sunt mult mai generoase şi mai atente cu ceilalţi şi că nivelul de oxitocină creşte atunci când cineva are încredere în noi. Zak descrie oxitocina ca fiind “cheia comportamentului moral”.


Efectul mamei-urs

Deci s-ar părea că prezentăm un mecanism neurobiologic care ne păcăleşte să punem interesele altor persoane deasupra celor proprii. Aceasta ne face să fim mai puţin egoişti, dar, în mod perfid, se află şi în spatele unuia din cele mai oribile comportamente ale noastre. Aceasta din cauză că acţiunea complementară altruismului faţă de membrii grupului din care facem parte este comportamentul urât faţă de străini. Această xenofobie este, de asemenea, influenţată de oxitocină (Science, vol 328, p 1408) şi este deseori denumită şi efectul mamei-urs pentru că oglindeşte nevoia părinţilor de a-şi apăra copilul împotriva unei primejdii. Drept urmare, acelaşi sistem care îi motivează pe oameni să lucreze pentru binele altora poate promova atrocităţi cum ar fi rasismul, genocidul şi războiul.

O consecinţă a acestei conştiinţe evoluate este faptul că "binele" şi “răul” nu sunt concepte împărtăşite universal, dar sunt înrădăcinate în valorile culturii noastre. Să luăm ca exemplu corectitudinea. În culturile occidentale moderne, tindem să o echivalăm cu echitatea – unu pentru mine şi unu pentru tine – dar alte culturi au idei diferite. Atunci când cercetătorii au aplicat jocul ultimatului la 15 societăţi tradiţionale de pe mapamond, au descoperit faptul că oferta medie a jucătorului A varia de la 15 la sută într-o societate la 58 la sută în alta (New Scientist, 10 martie 2001, p 38).

Faptul că oamenii se adaptează valorilor culturii din care fac parte face ca moralitatea să fie un lucru schimbător. În plus, noi suntem cu toţii membri ai unor culturi multiple – de la nivelul cel mai apropiat, familia, la întreaga naţiune – deci chiar şi busola morală a unui individ nu este fixă. Fără îndoială, unii oameni sunt mai predispuşi la virtute decât alţii, dar într-o cultură toxică aproape oricine este capabil de rău, de la agresiune şi corupţie la tortură şi terorism. Partea bună e că reciproca este, de asemenea, adevărată: contextul cultural corect poate aduce la suprafaţă binele din noi. Aceasta poate că nu pare o concluzie revoluţionară, dar unii oameni cred că acest detaliu face ca lumea să devină un loc mai bun.

Probabil cel mai proeminent dintre ei este David Sloan Wilson de la Universitatea Binghamton din statul New York. În ultimii ani el a aplicat ceea ce am învăţat despre evoluţia moralităţii oraşului în care locuieşte. După cum putem observa în orice alt oraş, Binghamton are cartiere în care comportamentul antisocial este la cote maxime şi altele în care oamenii muncesc în mod activ pentru a se ajuta unul pe celălalt. El a cartografiat aceste suişuri şi coborâşuri ale socializării şi a descoperit că atunci când oamenii se mută într-un cartier, ei îşi adaptează comportamentul după modelul culturii locale. Este tocmai comportamentul aşteptat, având în vedere factorii care ne influenţează conduita morală. “Oamenii îşi doresc să socializeze, dar într-un mediu în care ceilalţi nu îşi doresc asta rezultatul e unul negativ”, spune Wilson. Concluzia lui este radicală. “Nu are sens să faci în aşa fel încât indivizii să fie prosociali, ci trebuie să creşti nivelul de prosocialitate al întregului cartier.”

Este exact ceea ce încearcă să facă Wilson. Una din abordări implică oferirea rezidenţilor a unei oportunităţi de a crea parcuri pe terenurile pustii din împrejurimi. Acestea ajută atât la îmbunătăţirea mediului înconjurător, despre care Wilson crede că are o influenţă puternică asupra comportamentului moral, dar serveşte şi ca un scop comun necesar pentru construirea unor comunităţi care să lucreze în spiritul cooperării. Un alt proiect îşi propune să facă din sala de clasă un loc mai propice cooperării între indivizi şi mai atractiv pentru studenţii care nu se descurcă chiar atât de bine, toate acestea prin implementarea principiilor cooperării grupului dezvoltate de câştigătorul Premiului Nobel pentru Economie Elinor Ostrom. Wilson a înfiinţat, de asemenea, şi primul think tank axat pe evoluţie din lume, Evolution Institute, pentru a ajuta la aducerea acestor idei în atenţia factorilor de decizie din întreaga lume.

Descoperirile evoluţioniste subliniază şi importanţa altor măsuri în promovarea unor culturi bazate pe virtute. Una dintre ele este încurajarea transparenţei, având în vedere că ştim că faptul că suntem supravegheaţi ne determină să adoptăm un comportament moral, chiar şi numai pentru a ne apăra reputaţia. Un alt element foarte important este domnia legii, incluzând aici şi rapida şi justa pedeapsă pentru nerespectarea acesteia (New Scientist, 5 Noiembrie 2011, p 42). Mai puţin evidentă, dar pusă în valoare de studiul a 15 societăţi tradiţionale, este dezvoltarea economică.” Economiile de piaţă moderne promovează libertatea, demnitatea, toleranţa şi democraţia”, spune Gintis. Chiar şi globalizarea reprezintă o oportunitate pentru moralitate şi ideea de bine. Reţelele informaţionale şi sociale mai largi implică faptul că graniţele dintre grupuri sunt distruse, reducându-se astfel tendinţele xenofobe.

Va fi interesant de văzut cât de departe ne poate duce teoria evoluţionistă în ceea ce priveşte scoaterea la lumină a binelui din noi. Un lucru de care nu ne putem îndoi este că "răul" din noi va exista şi în continuare. Evoluţia ne-a făcut să fim atât altruişti, cât şi egoişti - buni şi răi - şi noi nu putem fi altfel.” Este imposibil pentru noi”, spune Edward O. Wilson.” Dacă virtutea ar fi fost singura forţă evoluţionistă, am fi devenit nişte roboţi angelici.”


 

Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Homo virtuous: The evolution of good and evil, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.