Cei care cred că o cămilă este un fel de „rezervor de apă”, care își poartă proviziile de apă în cocoașă, cred într-un mit. Cocoașa nu conține apă, ci grăsime, iar rolul ei este mult mai subtil: prin oxidarea acestor lipide, organismul produce energie și apă metabolică. Totuși, cămila are și un mecanism de stocare directă a apei lichide, localizat în stomac și susținut de particularitățile sistemului circulator. Cele două procese lucrează împreună și explică rezistența extraordinară a animalului la condițiile dure din deșert.
Apa metabolică din grăsimi
Cocoașa cămilei reprezintă un depozit de lipide care pot fi oxidate atunci când hrana și apa sunt rare. În timpul oxidării, acizii grași se descompun în dioxid de carbon (CO2), apă (H2O) și energie.
Ecuația simplificată a oxidării acidului palmitic, un acid gras comun, este:
C16H32O2 + 23O2 --> 16CO2 + 16H2O + energie
Rezultatul este clar: din fiecare moleculă de grăsime arsă se obțin cantități semnificative de apă și energie. În medie, un gram de grăsime produce aproximativ 1,1 grame de apă metabolică. Astfel, grăsimea din cocoașă este o sursă ascunsă de lichid, vitală în perioadele de lipsă totală a apei.
Desigur, nu doar cămilele produc apă metabolică. Procesele de oxidare la om au ca produs final apa metabolică, a cărei cantitate este de 200-300 ml/zi.
Stocarea apei lichide în stomac
Pe lângă apa „fabricată” chimic, cămila este capabilă să absoarbă și să rețină cantități uriașe de apă atunci când găsește o sursă. Într-o singură sesiune de adăpare, poate consuma până la 150 de litri de apă.
Această performanță se bazează pe câteva adaptări:
• Stomacul elastic și compartimentat: o parte din apă rămâne în stomac, de unde trece treptat în sânge, evitând pierderile rapide.
• Absorbție controlată: mucoasa digestivă eliberează lichidul în mod lent, pentru ca organismul să profite de el cât mai eficient.
• Eritrocite ovale și elastice: globulele roșii ale cămilelor pot să-și modifice volumul fără a se sparge, chiar și după ce animalul bea o cantitate enormă de apă. Acest mecanism previne hemoliza și permite distribuirea uniformă a apei în organism.
Economisirea apei
Cămilele nu doar stochează apă, ci o și economisesc:
• urina este foarte concentrată, pentru a pierde cât mai puțină apă;
• fecalele sunt atât de uscate, încât pot fi folosite direct drept combustibil;
• transpirația este redusă, iar temperatura corporală poate fluctua între 34°C și 41°C, pentru a evita evaporarea inutilă a apei.
Supraviețuirea cămilei în deșert se bazează, așadar, pe o combinație unică: rezervorul metabolic – grăsimea din cocoașă, transformată în apă și energie prin oxidare + rezervorul lichid – apa stocată direct în stomac și transportată în sânge în cantități uriașe.
Această dublă strategie explică de ce cămila poate rezista chiar și două săptămâni fără să bea apă și de ce poate relua rapid hidratarea atunci când găsește o oază.
Comparație cu alte animale deșertice
Deși cămilele sunt simbolul adaptării la ariditate, alte animale au dezvoltat strategii foarte diferite:
Șoarecii-cangur (Kangaroo rats) – acești mici rozătoare nord-americane nu beau deloc apă în mod normal. Își procură toată apa necesară din semințele uscate pe care le consumă, producând apă metabolică din carbohidrați și grăsimi. Rinichii lor concentrează urina la un nivel extrem, pierzând aproape zero lichid.
Struțul african – nu bea frecvent apă, dar se bazează pe comportament pentru economisire: își reglează temperatura corporală prin expunere selectivă la soare și prin evaporarea apei doar la nivelul sacilor respiratori, nu prin transpirație abundentă.
Dromaderul vs. cămila bactriană – dromaderul (o cocoașă) este adaptat la deșertul fierbinte, în timp ce cămila bactriană (două cocoașe) trăiește în stepele reci din Asia Centrală. Ambele folosesc apa metabolică și stocarea apei în stomac, dar bactriana rezistă mai bine la ierni severe, iar dromaderul la arșița extremă.
Comparând aceste soluții, vedem că strategia cămilei este unică prin combinația dintre stocarea masivă a apei lichide și producerea apei metabolice, ceea ce îi oferă o rezistență mult mai mare decât a altor animale.
Concluzie
Cămilele nu trăiesc datorită unui „butoi de apă” în cocoașă, ci printr-o adaptare complexă, ce combină biochimia și fiziologia. Apa metabolică obținută din grăsimi completează apa reținută în stomac, iar împreună aceste mecanisme permit animalului să facă față unuia dintre cele mai ostile habitate de pe planetă. Comparativ cu alte specii, cămila oferă exemplul suprem al modului în care evoluția poate rezolva problema supraviețuirii fără apă.
