Sunt anumite persoane care pretind că pot auzi ceea ce „spun” morții. Sigur, unii, în special cei care și-ar dori să mai aibă o discuție cu persoane dragi, trecute în neființă, sunt înclinați să creadă că acest lucru este posibil. La urma urmelor credința în viața de apoi este una din credințele fundamentale în multe religii. Dar cine sunt aceia care „intermediază” discuțiile dintre vii și morți? Sunt ei doar simpli șarlatani ori aud ei ceva?

Experiențele celor care spun că sunt „clarvăzători” sau pot auzi voci (pe care ei le asociază unor morți ori altor persoane) prezintă, desigur, interes, dacă sunt reale, pentru cercetători. Nu atât pentru că ar crede că acele „viziuni” sau halucinații auditive sunt reale (deși pentru cei care le experimentează sunt reale...), cât pentru a găsi o explicație pentru acestea.

Faptul că anumite persoane „aud” sunete care nu au o sursă exterioară (voci, cântece etc.) este considerat cert, pornind de la nenumăratele mărturii obținute de-a lungul timpului. Pe de altă parte, anumite boli mentale, cum este cazul schizofreniei, pot fi însoțite și de halucinații auditive.

Cercetări recente au încercat să creeze un profil al persoanei predispuse la acest tip de halucinații auditive: „auzirea” vocilor morților.

Doi psihologi, Peter Moseley și Adam Powell, au efectuat un studiu în care au implicat 65 de medii (mediu - persoană care pretinde că poate comunica cu spiritele) și 143 de persoane obișnuite, pentru a identifica diferențele între cele două categorii.

44,6% dintre medii au informat că aud voci zilnic, 79% dintre acestea afirmând că au acest tip de experiență atât pe timpul activității ca mediu, cât și în restul timpului. 31,7% au spus că au și voci care sunt de sursă externă (nu doar voci „interne”).

Cumva de așteptat, mediile cred în paranormal în procent mult mai mare decât populația generală. De asemenea, nu sunt la fel de interesate ca populația generală de opinia celorlalți (ce cred ceilalți despre ei).

Principalele trăsături identificate la medii sunt:
• o predispoziție către a fi absorbit de propriile gânduri și de a se detașa de „zgomotul” lumii exterioare;
halucinații auditive de la vârste fragede (o medie a primelor astfel de experiențe de 21,7 ani).

Spiritiștii (mediile) afirmă că experiențele lor neobișnuite sunt în general pozitive și că au învățat de-a lungul vieții să le controleze, ceea ce nu se întâmplă în cazurile pe care le considerăm clinice.

Interesant este următorul aspect: cei mai mulți dintre medii au afirmat că nu știau nimic despre spiritism înainte să aibă experiențele auditive neobișnuite. Prin urmare, este improbabil ca mediile să reprezinte rezultatul presiunii sociale ori să fi ajuns medii ca urmare a unei credințe puternice în paranormal. Rezultă că această credință în paranormal vine ca o completare firească, ca o aliniere între planul credințelor și cel al experiențele personale.

Existența acestor persoane, desigur, nu arată că ele chiar pot comunica cu morții. Nu dispunem de nicio dovadă solidă în acest sens. Domeniul paranormalului este în afara domeniului științei tocmai pentru acest motiv: avansează ipoteze care nu pot fi susținute de dovezi. Pe de altă parte, este imposibil să studiezi experiența personală a cuiva (să stabilești prin metode științifice ce aude / vede ceva, din registrul paranormal, inaccesibil prin metode obiective).

Trebuie însă spus că nici opinia că toți cei care pretind că aud voci sunt șarlatani nu este una corectă. Mai mult, existența acestor persoane i-a făcut pe unii psihologi că considere și ipoteza conform căreia creierul uman este un transductor (un fel de stație de emisie-recepție). Am detaliat această teorie într-un articol recent: Creierul uman nu este un computer, ci mai degrabă un transductor.




Studiul complet poate fi citit în Mental Health, Religion & Culture           
Credit imagine: depositphotos.com

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.