Nibiru, atât de la modă în ultimii ani, cu siguranţă nu este primul şi probabil nu va fi nici ultimul corp ceresc despre care unii cred cu tărie că există, deşi nu s-a găsit nicio dovadă ştiinţifică în acest sens. Vorbim în acest articol despre o serie de corpuri cereşti ipotetice.

 

 

 

Sistemul solar a fost umplut de-a lungul timpului nu numai cu planete ipotetice, dar şi cu sateliţi imaginari şi chiar cu un partener invizibil al Soarelui.

Planeta Vulcan
Vulcan este o planetă bănuită la un moment dat că ar orbita între Mercur şi Soare. Deşi a fost la modă de la jumătatea secolului al XIX-lea până în primii ani ai secolului al XX-lea, în prezent este mai degrabă cunoscută din serialul Star Trek, fiind planeta originară a lui Spock.

În secolul 19, în urma observaţiilor asupra orbitei planetei Mercur s-a constatat o mişcare numită precesia periheliului, ce era explicată doar în parte de mecanica clasică folosită la acea vreme. Astfel că un matematician francez, Urbain Jean Joseph Le Verrier, a propus existenţa unei planete noi, prima de la Soare sau o a doua centură de asteroizi. De asemenea, el este cel care a prezis existenţa lui Neptun ca soluţie a deviaţiilor orbitei lui Uranus, pe care, de altfel, a şi descoperit-o. Denumirea de Vulcan a venit de la zeul roman meşteşugar, ce-şi petrece eternitatea lângă furnalul său.

Planeta nedescoperită avea calculate deja anumite caracteristici, cum ar fi o perioadă de orbitare (un an planetar) de 19 zile şi 7 ore. Distanţa până la Soare ar fi fost de 0,1427 AU, de peste două ori mai aproape în comparaţie cu Mercur. Diametrul ar fi fost mult mai redus decât al lui Mercur, iar masa de 17 ori mai mică.

Din perspectiva Pământului, orice obiect aflat pe orbită în jurul Soarelui se va apropia mai mult sau mai puţin de acesta în mişcarea sa aparentă pe cer. O planetă intramercuriană ar fi atât de aproape de Soare încât nu ar putea fi găsită decât în timpul tranzitelor prin dreptul Soarelui sau când se produce o eclipsă.

Timp de câteva decenii mulţi astronomi, amatori, dar nu numai, au pretins că au observat planeta ascunsă de prea multă lumină. Verrier a verificat aceste observaţii, a studiat el însuşi cerul, însă nu a găsit niciodată dovada clară că undeva aproape de Soare clocoteşte Vulcan. Probabil că în loc de o nouă planetă au fost găsite pete solare sau asteroizi în mişcare. După moartea sa, în 1877, încercările de descoperire au fost tot mai rare. Iar la începutul secolului 20, noua teorie a relativităţii, cu înţelegerea diferită asupra gravitaţiei, a explicat integral deviaţiile în mişcarea planetei Mercur.

A cincea planetă
A cincea planetă a sistemului nostru solar este o altă planetă ipotetică. Da, ştim că Jupiter ocupă de fapt locul cinci, însă denumirea se referă la o nouă planetă care sa ocupe această poziţie, între Marte şi Jupiter. Şi după cum vom vedea, această nouă membră a sistemului are două variante.

Prima ipoteză a fost a aşa-numitei planete Phaeton, ce ar fi orbitat Soarele în zona în care se află astăzi centura de asteroizi. Descoperirea lui Ceres, ce face parte din această centură, a fost considerată ca găsirea planetei lipsă. Numai că mai târziu au urmat alte descoperiri în zonă: Pallas, Juno, Vesta. Astfel ipoteza s-a modificat: nu se mai căuta întregul, ci fragmente din ce ar fi fost cândva o planetă, azi distrusă. Iar cauzele acestui dezastru ar fi fost gravitaţia prea puternică a lui Jupiter, o catastrofă internă sau... nici mai mult nici mai puţin decât influenţa nefastă a unei pitice brune, companion al Soarelui (la care vom reveni mai târziu).

Teoriile actuale, care iau în seamă şi observaţiile asupra altor sisteme stelare, spun că mai degrabă centura de asteroizi este rezultatul resturilor rămase de pe urma discului protoplanetar, resturi ce au fost împiedicate să se adune laolaltă datorită influenţelor gravitaţionale puternice din vecinătatea lui Jupiter.

A doua variantă a planetei dintre Marte şi Jupiter este mult mai nouă, din anul 2002. Doi astronomi susţin această ipoteză ca urmare a efectuării unor simulări pe computer. Numită simplu Planeta V, ar fi trebuit să dispară în timpul evenimentului numit Late Heavy Bombardment, sau LHB (o traducere satisfăcătoare în limba română nu am găsit), în urmă cu 4 miliarde de ani. Planeta V, împinsă de vecinele sale, intră în centura de asteroizi (care exista deja în acest caz), aruncă resturi spre Sistemul Solar interior, după care sfârşeşte înghiţită de Soare.

Planeta Theia
Theia este o altă planetă ipotetică ce are legătură directă cu noi. Este numele dat unei protoplanete care ar fi existat la începuturile Sistemului Solar, şi care a intrat în coliziune cu Pământul, în urma impactului luând naştere Luna. Acest eveniment ar fi avut loc în urmă cu aproximativ 4,5 miliarde de ani.

Cea mai răspândită teorie de formare a Lunii, la ora actuală, spune că un corp de mărimea planetei Marte a intrat în coliziune cu Terra, aruncând o imensă cantitate de materie în spaţiu. O parte din această materie a rămas pe orbită, condensându-se în timp şi formând satelitul nostru natural. Compoziţia şi densitatea Lunii susţin această ipoteză, însă nu explică complet originea.

În 1898 a fost prima oară formulată o teorie că planeta noastră şi satelitul său ar fi fost la început un singur corp. George Howard Darwin a ajuns la această concluzie în urma observaţiilor care arătau că Luna a fost cândva mult mai aproape de Pământ. Numai că Darwin susţinea desprinderea Lunii de Terra datorită forţei centrifuge, iar acest lucru nu a fost susţinut de calcule. Astfel Reginald Aldworth Daly vine cu o nouă teorie, în 1946, în care arăta cum această desprindere este mult mai probabil să fi fost cauzată de un impact cu un alt corp.

Planeta Tyche
Tyche continuă lista planetelor fictive, fiind o recentă membră a grupului. Existenţa sa a fost propusă prima oară în 1999 de către astronomii John Matese şi Daniel Whitmire. Este vorba de o gigantă gazoasă ce se află în Norul lui Oort. Norul lui Oort este o zonă vastă, dincolo de planetele Sistemului Solar şi de Centura Kuiper populată cu planetoizi şi bucăţi de rocă, zonă din care vin cometele de perioadă lungă.

Ideea existenţei acestei uriaşe planete a plecat de la observarea anumitor perturbări ale orbitelor unor comete. Tyche s-ar afla în zona exterioară a Norului lui Oort, şi ar explica de asemenea şi orbita foarte excentrică (alungită) a Sednei, un planetoid asemenea lui Pluto.

Ciudata planetă ipotetică s-ar afla la o distanţă cu adevărat astronomică, de 500 ori mai departe de Soare decât Neptun, sau de 15.000 ori mai departe decât Pământul. Ar completa o orbită în 1,8 milioane de ani şi ar avea o masă de până la 4 ori mai mare decât a lui Jupiter. În ciuda distanţei imense faţă de Soare, din cauza masei mari temperatura lui Tyche ar fi destul de mare, în jur de 200 grade Kelvin (sau -73 grade Celsius). Ca şi diametru ar fi asemănătoare cu Jupiter, şi nu mai mare; datorită masei foarte mari intervine propria gravitaţie care comprimă planeta, Jupiter fiind aproximativ dimensiunea maximă pe care o poate atinge o gigantă gazoasă.

Daca ar exista, Tyche ar fi trebuit sa fi fost deja observată. Rămâne doar sa fie cercetate mai amănunţit datele înregistrate de observatoare, şi dacă nu va fi găsită, va avea soarta planetei Vulcan şi va rămâne un mit.

Planeta X
Inevitabil ajungem şi la mult (şi exagerat) mediatizata planetă X. De menţionat că vorbim despre o planetă despre care astronomii, de-a lungul vremii, au crezut că există la marginea Sistemului Solar. Nu ne referim la Nibiru, ce ţine de mitologie, nu de astronomie şi nici la presupusa apocalipsă din 2012, una din multele apocalipse prezise fără fundament  - nu sunt în vârstă, dar deja am prins vreo 15 asemenea predicţii urmate de isterii în masă, însă se pare că lumea a uitat că probabilitatea de înfăptuire a unei asemenea apocalipse este până acum zero.

Asemeni lui Vulcan, planeta X a început a fi căutată ca urmare a unor efecte gravitaţionale inexplicabile în orbita planetelor cunoscute. Vânătoarea a început la mijlocul secolului 19, înainte ca Neptun să fie observată. Încă înainte de găsirea lui Neptun, teoriile astronomilor din acea vreme spuneau că este nevoie de mai mult de o singură planetă, iar cum calculele au arătat că masa neptuniană nu este de ajuns să explice pe deplin orbitele din Sistemul Solar exterior, căutarea a continuat. Pe parcursul a zeci de ani au avut loc nenumărate revendicări nefondate de observaţii ale planetei X.

În 1930 este descoperit Pluto. Lumea a crezut atunci că vânătoarea luase sfârşit. Cum însă luminozitatea acestuia era mult mai mică decât se aşteptau oamenii de ştiinţă, iar diametrul cerut pentru explicarea teoriilor era mare (cam 60% din cel terestru), s-a presupus că Pluto avea un albedo extrem de scăzut, mai exact nu reflecta lumina mai mult decât o face asfaltul. Lucrurile s-au lămurit odată cu descoperirea lui Charon, satelitul plutonian, ce a permis calcularea masei reale a lui Pluto. Acesta cântărea de şase ori mai puţin decât Luna! Nesatisfăcând teoriile, căutarea planetei X a reînceput.

Voyager 2 a reuşit să pună capăt acestei căutări deja seculare când a determinat cu precizie masele planetelor mari, în special a lui Neptun, iar noile date nu au mai prezentat discrepanţe între ele. Nu mai era nevoie de încă o planetă. Mai mult, nu s-a observat nicio influenţă ascunsă asupra orbitelor lui Pioneer 10 şi 11 sau Voyager 1 şi 2, care ar fi putut fi atribuită unei planete mari la marginea sistemului.

În ultimii ani au fost descoperiţi mai mulţi planetoizi dincolo de orbita lui Pluto – Eris, Sedna, Haumea sunt câţiva. Niciunul dintre aceste corpuri nu pot spera la titlul de planetă, fiind mult prea mici. Ca şi în cazul ipoteticei planete aflate între Marte şi Jupiter, planeta X a fost înlocuită de o centură de asteroizi şi planetoizi, în acest caz Centura Kuiper. Datorită faptului că Centura Kuiper se termină brusc la 48 de unităţi astronomice de Soare (o unitate astronomică – UA – este egală cu distanţa Pământ – Soare), nu este complet exclusă posibilitatea existenţei unei planete care să orbiteze dincolo de centură şi să modeleze atât de clar graniţa. Se pare că totuşi, spre deliciul vânătorilor de planete, o posibilă pradă i-ar putea aştepta.

Sateliţi ipotetici
Nu doar planete au avut o falsă existenţă, există şi cazuri de sateliţi ipotetici. Mercur şi Venus au fost la un moment dat suspectate că ar avea fiecare câte un satelit. Sugestiile au fost făcute în urma unor observaţii, însă lunile nu au mai fost găsite.

În cazul lui Venus, satelitul chiar a primit şi un nume, Neith. Şi ar fi avut dimensiuni apreciabile, mare cât un sfert din planeta-mamă şi prezentând aceleaşi faze ca şi aceasta (şi ca Luna noastră). Observat de nu mai puţin de cinci persoane, s-a arătat ulterior a fi o posibilă iluzie optică, o reflecţie mai mică a planetei însăşi – atunci când a prezentat faze, iar în rest probabil stele aparent apropiate.
Chiron şi Themis au fost doi sateliţi ipotetici saturnieni. Observaţia în ambele cazuri a fost singulară, şi nu au mai reapărut niciodată.

Nici planeta noastră nu a scăpat de sateliţi fictivi. Au fost revendicate descoperiri şi teorii despre sateliţi de dimensiuni reduse, care (din nou) sa explice discrepanţe în mişcările orbitale ale Lunii. Nu s-a dovedit vreo asemenea existenţă, iar dată fiind distanţa foarte mică faţă de un asemenea corp, nu ar fi putut scapa neobservat. Şi totuşi există cvasi-sateliţi ai planetei noastre, care sunt în rezonanţă cu Terra.

Nemesis
Şi cum am promis la începutul acestui articol, lăsând la sfârşit ce avem mai bun, nu putem trece cu vederea cel mai mare (literal) corp ipotetic: Nemesis. Nu satelit, nu planetă, ci de-a dreptul o stea – sau aproape o stea dacă vorbim de pitică brună – companion al Soarelui.

Facem oare parte dintr-un sistem stelar dublu? După cum ne arată observaţiile, stelele singulare nu sunt atât de frecvente pe cât ne-ar îndemna bunul simţ să credem, ci vin adesea la pachet 2 în 1. Există chiar sisteme triple sau multiple de stele.

Deoarece dacă ar fi luminoasă ar fi fost detectată demult, este obligatoriu ca Nemesis, dacă ar exista, să fie o pitică roşie, albă sau brună. Există posibilitatea ca deja să existe în cataloage, fără a fi observată mişcarea sa în comparaţie cu restul stelelor îndepărtate, astfel că nu şi-a dat nimeni seama cât de aproape se află. Presupusa stea s-ar situa între 50.000 şi 100.000 unităţi astronomice de Soare (0,8-1,5 ani lumină), dincolo de Norul lui Oort.

Existenţa sa a fost propusă datorită unei aparente periodicităţi a extincţiilor în masă de pe Terra, la un interval de 26 milioane de ani. Companionul, datorită orbitei sale, ar deranja periodic cometele de la marginea sistemului şi le-ar trimite în număr mare în interior, de unde şansele crescute de impact, deci de extincţii.

Un sistem solar dublu ar explica şi alte anomalii. Observaţii ale Norului lui Oort în cazul altor sisteme stelare au arătat că noi ne asemănăm cazurilor sistemelor duble, şi nu celor singulare; de menţionat că există şi alte explicaţii pentru această problemă. Un companion al Soarelui ar explica şi orbita foarte eliptică a Sednei, un planetoid ce face parte din Centura Kuiper. Această miniplanetă se apropie la 76 UA, pentru ca apoi să se depărteze la… 975 UA.

Există în prezent programe de observare astronomică în derulare, iar dacă Nemesis există, va fi în mod sigur descoperită în următorii ani. Dacă nu, va rămâne doar o altă ipoteză neconfirmată.{jcomments on}

Bibliografie:
nineplanets.org/hypo.html
en.wikipedia.org/wiki/List_of_hypothetical_Solar_System_objects
www.solarviews.com/eng/hypothet.htm



Dacă găsiţi scientia.ro util, vă rugăm să susţineţi site-ul printr-o donaţie.

Găzduire 2019: 485 €. Donat: 106.55


PayPal ()
CoinGate Payment ButtonCriptomonedă