Cercetarea identifică dinamicile de grup utilizate în abordarea fărădelegilor. Noile cercetări oferă o perspectivă asupra modului în care grupurile de persoane abordează dilemele sociale şi îi pedepsesc efectiv pe cei angajaţi în comportamente anti-sociale.
Modul în care comunităţile pedepsesc în mod eficient comportamentul antisocial
Vecinii care dau muzica tare reprezintă un exemplu de situaţie în care poate apărea o dilemă socială cu privire la cine ar trebui să-l abordeze pe răufăcător în cazul în care un grup întreg de oameni este afectat. Dacă toată lumea se aşteaptă ca altcineva să-l pedepsească pe răufăcător, muzica tare va persista.
Cu toate acestea, cercetarea de la Universitatea din Oxford si ETH Zurich a dezvăluit că, atunci când un grup poate identifica un membru puternic în interiorul său, este mult mai probabil că acest lucru va crea un acord tacit cu privire la cine ar trebui să-l pedepsească pe răufăcător. În schimb, atunci când un grup consideră că este greu să identifice care dintre membrii săi este cel mai puternic, răufăcătorul este mai puţin probabil să fie descurajat, spun concluziile publicate online în Proceedings of Royal Society B.
Într-un experiment de laborator, cercetătorii au implicat 120 de voluntari, împărţiţi în grupuri de câte patru, pentru a juca jocuri cu bani din jetoane (token-uri). Fiecare jucător a primit o bancă de 140 token-uri, unul dintre ei fiind repartizat aleatoriu ca trişor. Trişorul putea decide să se abţină de la înşelăciune, urmând să nu câştige nimic, ori să rişte să înşele, având posibilitatea de a câştiga 70 token-uri de la fiecare dintre cei trei jucători. Cei trei jucători au trebuit să decidă în mod independent dacă să conteste trişorul pentru a recupera banii pentru ei înşişi, ca şi pentru ceilalţi jucători - contestarea implicând însă un cost monetar pentru contestatar, în timp ce ceilalţi jucători (free-rider-ii) urmau să preia integral cele 70 de jetoane. În schimb, în cazul în care nici unul dintre jucători nu-l contesta pe trişor, acesta păstra jetoanele lor şi pleca cu ele. La început, costul pentru contestarea jucătorului trişor a fost stabilit la 30 de token-uri, ceea ce înseamna că jucătorul putea pretinde numai 40 token-uri, în timp ce un free-rider primea înapoi 70 de jetoane.
În acest set de jocuri, aproximativ o treime (35%) dintre jucători l-au contestat pe trişor pentru a recupera banii, în ciuda costurilor pentru ei. Cu toate acestea, o schimbare marcată în modul de acţiune a apărut atunci când costurile suportate de către contestatari au devenit uşor inegale. În timp ce doi din cei trei jucători pierdeau 40 de jetoane pentru a-l contesta pe trişor, celălalt din cei trei pierdea doar 30 de jetoane. În aceste jocuri, un acord tacit se stabilea în faptul că cel mai puternic dintre ei, adică jucătorul care pierdea cel mai puţin, trebuia să-l provoace pe trişor, deşi diferenţele dintre forţele monetare ale jucătorilor au fost unele mici.
Cercetătorii au variat, de asemenea, dimensiunea pedepsei care urma să fie impusă trişorului pentru a evalua ce rol juca aceasta în stoparea comportamentului înşelător. Ei au descoperit că, în grupurile cu un jucător puternic, token-urile de bani au fost recuperate de către jucătorul puternic de la trişor în 83 % din cazuri. În plus, atunci când pedeapsa pentru înşelăciune a fost majorată de la 0 la 40 de puncte de penalizare, aceasta a dus la o reducere substanţială a înşelătoriei în grupurile cu un jucător puternic, o reducere la fel de mare ca şi în grupurile cu toţi jucătorii egali în cazul în care pedeapsa pentru înşelăciune a crescut de la 0 la 120 de puncte de penalizare.
Surprinzător, poate, cercetătorii au descoperit că, atunci când răufăcătorul ştia că există un jucător puternic în grup şi riscul de pedeapsă era, prin urmare, ridicat, aceasta s-a dovedit a fi un factor de descurajare de trei ori mai mare decât penalităţile monetare folosite în grupurile cu jucători de putere egală. Coautorul studiului, dr. Wojtek Przepiorka, de la Departamentul de Sociologie de la Universitatea din Oxford, a declarat: "Rezultatele noastre ne ajută să înţelegem cum a fost posibilă ordinea socială în preistoria umană, când organismele oficiale de aplicare a legii nu existau. Aceasta sugerează faptul că ordinea naturală s-a stabilit în grupurile în care cineva era remarcat ca fiind cel mai puternic şi care avea o probabilitate mai mare de a-l contesta pe răufăcător. Criteriul de apreciere al celui mai puternic ar fi putut varia în funcţie de normele societăţii şi ale culturii: acesta putea fi mărimea corpului, bogăţia, vitejia sau alte dotări. "Interesant, această certitudine de a fi pedepsit poate fi un factor de descurajare mai puternic decât dimensiunea pedepsei în sine. Acest lucru este, de asemenea, instructiv cu privire la comportamentul de cooperare între membrii unei comunităţi şi indică modul în care normele sociale pot fi dezvoltate.
Andreas Diekmann, profesor de sociologie la ETH Zürich şi autor al studiului, a declarat: "Este important să aflăm mai multe despre modul în care ordinea socială a apărut în grupurile umane, fără intervenţia unei terţe părţi. Spre deosebire de studiile anterioare, cu experimentul nostru am fost în măsură să demonstrăm că este posibilă rezolvarea problemelor de cooperare fără asumarea unor persoane cu preferinţe punitive. Un grad foarte mic de inegalitate între membrii grupului este suficient pentru a face ca pedeapsa răufăcătorilor să pară a fi mai probabilă, acest lucru având un efect de descurajare. Ca rezultat, comportamentul antisocial este redus în mod substanţial, chiar dacă pedeapsa este rareori exercitată.
Traducere de Maricica Botescu după effectively-antisocial-behaviour, cu acordul Phys.org.
