Absenţa metanului pe Marte, "semnătura" unei planete moarte?

După aproape un an de cercetări, roverul Curiosity al NASA nu a detectat nicio urmă de metan. Această moleculă este văzută de mulţi ca fiind semnătura chimică a vieţii din trecut sau din prezent de pe planeta roşie. Iar acest lucru înseamnă că nu există viaţă pe Marte, nu-i aşa? Incorect.

Viaţă pe Marte?

În primul şi în primul rând: aceasta nu este prima dată când NASA a anunţat absenţa metanului de pe Marte. Agenţia a făcut aproape acelaşi anunţ în luna noiembrie a anului trecut, atunci când scanările iniţiale ale atmosferei planetei efectuate de Curiosity nu au scos la iveală niciun semn despre existenţa moleculei organice. Rezultate celor mai noi cercetări publicate, care apar în ultimul număr al revistei Science, sunt în fond o confirmare a  primelor observaţii. Curiosity a mai avut câteva luni în plus să scaneze prezenţa CH₄ cu arsenalul său de echipament ştiinţific foarte sensibil (marea armă din căutarea de metan a roverului fiind Tunable Laser Spectrometer ), dar fără niciun rezultat.

Mai precis, omul de ştiinţă Chris Webster şi echipa acestuia au anunţat că dacă există metan pe Marte, atunci acesta se află în cantităţi mai mici decât 1,3 părţi volumice pe miliard (ppbv).  Aceasta este cea mai mică valoare pe care TLS o poate detecta cu acurateţe. Este, de asemenea, de şase ori mai mică decât alte estimări recente.

Dar cum afectează acest lucru căutarea vieţii pe Marte? Conform spuselor lui Webster şi ale colegilor lui, descoperirea ”reduce în mare măsură”  probabilitatea existenţei microorganismelor producătoare de metan ce ar trăi în acest moment pe Marte. Este această descoperire importantă? Evident! Are un rol concludent  în discuţia despre viaţa din trecut şi din prezent de pe planeta Marte? Nu. Nu din mai multe puncte de vedere.

Aşa cum am mai explicat, metanul nu este dovada absolută pentru sau împotriva existenţei vieţii pe Marte. Absenţa metanului nu este echivalentă cu absenţa vieţii, în acelaşi mod în care găsirea unor urme de metan nu ar demonstra existenţa microbilor marţieni.  Pentru a-l cita pe Michael Meyer, omul de ştiinţă al NASA aflat la cârma explorării planetei Marte, rezultatele cercetării lui Webster sunt adresate ”numai unui tip de metabolism microbian [şi] există multe tipuri de microbi tereştri care nu generează metan.” În mod similar, există procese non-biologice capabile de a produce şi de a consuma metan. Aş putea da mai multe exemple, dar închei prin a spune că metanul nu este un parametru destul de puternic pentru a stabili prezenţa (sau absenţa) vieţii.

De ce contează cu adevărat

Ceea ce este foarte interesant în legătură cu aceste rezultate este că ele par să contrazică multe alte date strânse recent despre compoziţia atmosferei planetei Marte. În 2009, savanţii conduşi de omul de ştiinţă Michael Mumma au ajuns la concluzia că mari – deşi extrem de restrâns localizaţi spaţial - nori de metan sunt eliberaţi în mod sporadic de dedesubtul suprafeţei planetei. De atunci, observaţii suplimentare făcute de pe orbita Pământului şi a lui Marte au susţinut existenţa concentraţiilor de metan local până la 45 de părţi pe miliard în atmosfera marţiană.

Curiosity oferă în plus faţă de toate aceste cercetări anterioare o evaluare a atmosferei lui Marte de la nivelul solului planetei. Pe de o parte, acest lucru e grozav. Curiosity îşi poate îndrepta echipamentul ştiinţific sofisticat spre orice parte a planetei pentru a analiza compoziţia chimică a împrejurimilor – nu de pe Pământ, nu de pe orbita lui Marte, ci chiar de acolo, din Craterul Gale! Această abordare in situ le oferă cercetătorilor un grad de specificitate de neegalat prin comparaţie cu observaţiile făcute de telescoape aflate pe suprafaţa Pământului sau de sateliţi pe orbita lui Marte.

Dar pe de altă parte, se află constatările realizate de Curiosity cu adevărat în contradicţie cu acelea făcute de alte studii? Amintiţi-vă că observaţiile anterioare au indicat existenţa unor resturi de metan foarte restrânse care sunt eliminate foarte rapid din coloane mari, verticale ale atmosferei. Cine poate spune că Gale Crater nu e decât o zonă moartă din punct de vedere al metanului? Iar dacă este, poate Curiosity (care ia monstre din primul metru de aer de deasupra platformei Craterului Gale, despre care echipa lui Webster admite a fi ”cea mai joasă parte a atmosferei marţiene”) să vorbească cu adevărat despre compoziţia atmosferei planetei privită în ansamblu?

Ştiinţa luptă!

Webster şi echipa lui spun este posibil. Raţionamentul lor e construit pe baza unor realităţi fizice: metanului îi trebuie câteva sute de ani pentru a dispărea prin procese fotochimice, dar numai câteva luni pentru a circula prin toată atmosfera marţiană şi a se amesteca în mod egal cu pungi de aer ce duc lipsă de metan. Acest lucru, scriu savanţii, sugerează că limita superioară măsurată de 1,3 ppbv ”este reprezentativă pentru nivelul intermediar global de fond.” Mai mult decât atât – pentru a cita coautorul studiului Sushil Atreya de la University of Michigan, Ann Arbor – sugerează că ”nu poate exista mult metan eliberat în atmosferă de orice mecanism, fie biologic, geologic, sau de degradarea ultravioletă a resturilor organice aduse de căderea meteoriţilor sau de particule de praf interplanetare.”

În plus, Michael Muma (care, îţi vei aminti, a condus  studiul despre metanul marţian din 2009) are un punct de vedere diferit.

”Aceste constatări se află de fapt în concordanţă cu rezultatele noastre,” a spus Muma despre constatările echipei lui Webster într-un interviu cu National Geographic. ”Noi am anunţat că este probabil ca eliberările de metan să fie sporadice şi că metanul este eliminat foarte repede în atmosferă.”

De asemenea, Muma observă că rezultatele cercetării echipei sale depind în mare măsură de eliberarea rapidă a metanului din atmosferă. Iar acest lucru ne aduce la misterul controversat aflat în centrul acestei întregi poveşti.

În articolul lui Muma, echipa sa sugerează o existenţă foarte scurtă a metanului în atmosfera marţiană – între 0,4 şi 4 ani. Această existenţă, contestă echipa lui Webster, ar avea nevoie de ”mecanisme de distrugere foarte puternice care nu au fost descoperite încă.” Deşi au fost sugerate diferite modele pentru astfel de mecanisme, Webster şi echipajul său pretind că nu există dovezi ale existenţei lor pe Marte şi nici ale abilităţii lor de a reduce existenţa metanului cu un factor de 100 sau mai mult comparată cu timpul lor de viaţă fotochimic:

Cu un timp de viaţă fotochimic extins al metanului în atmosfera marţiană de sute de ani, în prezent nu există o explicaţie acceptată pentru existenţa şi distribuţia urmelor anunţate şi nici pentru aparenta dispariţie a metanului pe parcursul ultimilor ani.

Adevărata natură a metanului marţian e un mister planetar care pare a avea cel puţin două explicaţii surprinzător de diferite. Pentru a determina care este cea mai apropiată de realitate vor fi necesari mulţi ani de cercetări mai detaliate, desfăşurate de pe suprafaţa lui Marte, de pe orbită şi chiar de aici, de pe Pământ. Fără a ţine seamă dacă Marte este – sau dacă a fost vreodată – casa vieţii microbiene, adevărul despre această problemă este că pe planeta roşie există o chimie ciudată pe care noi de-abia acum începem să o înţelegem! Iar acest lucru este minunat.