“Devon. Te-am rugat deja, du-te şi te spală pe dinţi.” Este joi dimineaţa şi Devon Carrow-Sperduti, în vârstă de 7 ani, trebuie să înceapă şcoala peste doar 5 minute. Deşi şcoala este departe, el va "ajunge" acolo într-o clipită. Citiţi în continuare cum...
Devon este asemănător oricărui alt copil de vârsta sa, în afara unei singure chestiuni. Atunci când Devon ajunge la Şcoala Elementară Winchester din West Seneca, New York, el stă de vorbă cu prietenii săi între ore, este deseori mustrat de profesori pentru că nu este atent şi, ocazional, se mai loveşte de pereţi. Este consecinţa inevitabilă a faptului că merge la şcoală sub forma unui robot.
Devon suferă de alergii care îl împiedică să meargă la şcoală în mod fizic. În schimb, el stă acasă şi se loghează la un robot cu două roţi, de 1 metru şi jumătate înălţime, numit VGo, care aşteaptă în curtea şcolii. Navighează printre sălile de clasă privind prin intermediul unei camere şi vorbeşte cu colegii de clasă şi cu profesorii cu ajutorul unui ecran video care îi afişează în timp real faţa. “Este tratat la fel ca oricine altcineva”, spune mama lui. “Dacă nu se prezintă la ore, cei de la şcoală mă întreabă ce s-a întâmplat.”
Devon nu este singurul care se transportă pe sine însuşi într-un alt loc în acest mod. El se alătură chirurgilor, soldaţilor şi unui număr în creştere de alţi muncitori care se transformă într-o armată de "surogate" aflată de cele mai multe ori la sute de kilometri distanţă. Aceşti călători virtuali pot avea slujbe cu program de la 9 la 17, pot lupta în războaie şi pot realiza operaţii care salvează vieţi.
Din acest an, vei fi capabil să cumperi un asemenea model la acelaşi preţ cu al unui laptop şi e posibil ca aceştia să poată fi controlaţi în viitor cu ajutorul gândului şi să transmită senzaţii tactile înapoi către piloţii lor. Asta înseamnă că simţurile noastre vor pătrunde într-o altă locaţie într-o manieră fără precedent. Cercetătorii, experţii în drept şi cei în etică realizează faptul că modul în care va fi folosită această tehnologie de-a lungul următorului deceniu şi mai departe nu numai că va afecta modul în care trăim şi muncim, ci va modifica economii, va contesta anumite legi şi poate chiar va transforma normele sociale.
Oferirea acestei abilităţi de a controla maşinării aflate la distanţă oamenilor este o idee care poate fi urmărită înapoi în timp până la începutul anilor 1980, atunci când Marvin Minsky, unul dintre pionierii roboticii, a propus termenul de “teleprezenţă”. El l-a folosit pentru a se referi la suita de tehnologii care îi permite unei persoane să se simtă ca şi cum ar fi prezentă într-un alt loc decât cel al adevăratei sale locaţii. Într-o viziune futuristică, aceste sisteme robotizate vor deschide calea către o “economie controlată de la distanţă” şi vor transforma societatea.
Deşi viziunea lui Minsky nu a devenit realitate exact în maniera în care el a imaginat-o, aceste tehnologii au apărut, fără îndoială, prin intermediul unor paşi mărunţi făcuţi în timpul erei internetului. Primul val de teleprezenţă pur şi simplu le-a permis oamenilor să observe locuri aflate la distanţă prin intermediul unei camere şi să apară, de asemenea, la celălalt capăt. Unul dintre primele astfel de sisteme introduse la locul de muncă a fost în cadrul Xerox-Parc, la mijlocul anilor 1980. În cadrul proiectului propriu denumit Media Space, instalarea unor camere video în laboratoarele din Palo Alto, California şi Portland, Oregon, însemna faptul că oamenii puteau să colaboreze prin intermediul unor ecrane video aflate aproape la 1000 de kilometri distanţă unul de celălalt. Această abilitate este în prezent una comună, mulţumită unor aplicaţii video în timp real cum ar fi Skype sau FaceTime.
Generaţiile ulterioare de teleprezenţă au adăugat la această experienţă posibilitatea ca oamenii să se poată deplasa de jur împrejur şi să poată manipula obiecte. Unele din primele organizaţii care au îmbrăţişat aceste tehnologii pe scară largă au fost spitalele şi armata, iar aceste tehnologii au schimbat medicina şi strategiile de război.
Dacă te afli în Statele Unite şi ai nevoie ca o parte a prostatei tale sa fie eliminată, ai destul de multe şanse să experimentezi aptitudinile unui chirurg datorită teleprezenţei care foloseşte un manipulator robotizat – 90 la sută din aceste operaţii sunt realizate în acest moment prin intermediul acestei metode (Surgical Endoscopy, vol 25, p 681). Bisturiurile au fost folosite până şi peste ocean: în 2001, chirurgi aflaţi la New York au operat vezica biliară a unei femei din Strasbourg, Franţa, aflată la mai mult de 6000 de kilometri distanţă.
Între timp, soldaţii din ziua de astăzi controlează drone aeriene şi roboţi pentru supraveghere, dezamorsare de bombe sau chiar atacuri. În fapt, folosirea acestora este astăzi atât de comună în armata Statelor Unite încât unii comentatori argumentează că strategiile de război bazate pe controlul de la distanţă ar putea deveni o trăsătură definitorie a preşedinţiei lui Barack Obama.
În ultimii câţiva ani, dispozitivele de teleprezenţă proiectate pentru scopuri mai puţin ostile au devenit o prezenţă din ce în ce mai comună pe piaţa generală. VGo Communications din Nashua, New Hampshire şi Anybots din Mountain View, California, de exemplu, vând roboţi de teleprezenţă itineranţi publicului larg. Aceştia pot fi deplasaţi cu ajutorul oricărui tip de computer dotat cu o cameră web, folosind un browser.
Acest tip de piaţă este tânăr şi relativ minor, aşa că este dificil să ai o privire de ansamblu asupra locurilor unde ai putea găsi unul dintre aceste surogate. Dar până acum, informaţiile sugerează că oamenii îi folosesc pentru a-şi vizita familia şi prietenii, pentru a face turul unor clădiri cum ar fi muzeele, pentru munca împreună cu colegii aflaţi la distanţă sau, în cazul doctorilor şi al asistentelor, pentru a-i verifica pe pacienţi de la distanţă.
VGo pretinde că clienţii săi variază de la spitale la corporaţii cum ar fi Nokia şi Ericsson. Între timp, Anybots spune că a expediat în jur de 70 de boţi de la lansarea sa în 2010, unor companii cum ar fi un manufacturier mexican ai cărui angajaţi primesc vizita virtuală a unor manageri aflaţi în afara oraşului, veniţi pentru a le inspecta munca. Anybots a furnizat, de asemenea, boţi pentru clinicile şi spitalul Stanford din Palo Alto. Doctorii îi folosesc pentru a trata copiii care trebuie să fie păstraţi în izolare. Alţi roboţi sunt plasaţi în casa copiilor astfel încât ei pot participa la întrunirile sau zilele de naştere din familie. “Copilul îşi poate controla propria soartă”, spune Tim Lenihan de la Anybots. “Dacă el îşi doreşte să vorbească cu mama sa, el se poate loga pe Anybot, poate intra în dormitorul ei şi îi poate spune ‘Mă simt singur, vino în vizită’.”
Aceşti boţi sunt totuşi destul de scumpi. Un VGo costă 6000 de dolari, iar un Anybot pleacă de la 9700 de dolari. Acesta este motivul pentru care o firmă denumită Double Robotics, cu sediul în Miami, Florida, ar trebui să facă valuri în acest an. Luna aceasta, este aşteptată să lanseze un robot de teleprezenţă itinerant – având un iPad pe post de cap şi un preţ asemănător cu cel al unui laptop high-end. Prima serie de producţie a celor de la Double a fost epuizată şi se spune că firma a atras comenzi în valoare de aproape 2 milioane de dolari pentru producţia din 2013. Printre clienţii săi se numără numeroase universităţi americane şi companii din Fortune 500.
Desigur, eşecurile din trecut ale “lucrului de la distanţă” în ceea ce priveşte răspândirea la un nivel general, sugerează faptul că aceste dispozitive nu vor înlocui complet întâlnirile faţă în faţă sau spaţiile de muncă la comun. Totuşi, ele ne oferă o formă de comunicaţie care nu era posibilă înainte. Iar evoluţia largă a tehnologiei subiacente sugerează faptul că va deveni din ce în ce mai uşor pentru oameni să controleze maşinării de la distanţă în anii ce vor urma.
Următorul val de teleprezenţă aflat în prezent în dezvoltare în cadrul laboratoarelor, sugerează faptul că tehnologia va deveni semnificativ mai imersivă. De exemplu, o echipă condusă de Mel Slater de la University College London (UCL) a construit un robot surogat ale cărui acţiuni imită mişcările corporale ale unei persoane. Oferă-ţi braţul pentru o strângere de mână, iar braţul robotului îţi va răspunde. Acest bot nu este mobil, dar tu poţi să-l foloseşti pentru a-i saluta pe ceilalţi, pentru a realiza anumite gesturi şi pentru a manipula obiecte. Acesta este în prezent controlat de un costum dar, în principiu, tehnologiile de captură ale mişcării cum ar fi Kinect ar putea fi folosite pentru a realiza aceleaşi procese mai încolo, “şi la numai o fracţiune din cost”, spune Slater.
Întruparea absolută
Imersiunea nu trebuie să se oprească aici. La începutul acestui an, un student numit Tirosh Shapira a controlat un robot folosindu-şi numai propriile gânduri – el se afla la Universitatea Bar-Ilan din Israel, în interiorul unui scaner cerebral fMRI, iar robotul se afla în Franţa. Scanerul urmărea schimbările produse în fluxul sanguin care mergea către cortexul motor primar al creierului, iar apoi un algoritm distingea între momentele în care el se gândea la a-şi mişca mâna stângă, mâna dreaptă sau picioarele. “Întruparea autentică merge mult dincolo de teleprezenţă clasică, datorită faptului că te face să simţi că lucrul pe care îl încorporezi este o parte din tine”, spune Abderrahmane Kheddar de la Laboratorul pentru Robotică CNRS-AIST din Tsukuba, Japonia, care a făcut parte din echipa implicată în organizarea experimentului (New Scientist, 7 iulie, p 9).
Este destul de sigur că Shapira a avut parte de o experienţă deosebită.” A fost uluitor”, spune el. “Cu adevărat m-am simţit ca şi cum aş fi fost acolo. Atunci când tipii din Franţa m-au surprins prin plasarea unei oglinzi în faţa robotului eu m-am simţit cam aşa ‘oh, sunt atât de drăguţ, am ochi albaştri, nu ‘acel robot este drăguţ’.”
Eventual, corpurile surogat vor fi capabile să ne comunice o mai mare gamă de senzaţii înapoi în propria noastră fiinţă în carne şi oase. De exemplu, Massimo Bergamasco, Antonia Frisoli şi echipa lor de la Laboratorul pentru Robotica Perceptuală din Pisa, Italia, speră să stimuleze senzaţia de mişcare atunci când are loc controlul unui robot aflat la distanţă – chiar şi atunci când tu nu te mişti. Tot ceea ce este nevoie pentru a realiza aceasta este doar o mică vibraţie asupra unor muşchi specifici, care stimulează receptori senzoriali care sunt apoi interpretaţi de către creier ca mişcare a articulaţiei asociate. Anul viitor, echipa intenţionează să includă această iluzie în cadrul experienţei controlării unui robot folosind gândurile prin intermediul fMRI.
Având în vedere traiectoria generală a tehnologiilor, mulţi cercetători au început să exploreze impactul economic, legal şi social care se prefigurează. Dacă istoria comunicaţiilor poate fi luată ca exemplu, dispozitivele de teleprezenţă vor fi folosite în mod inevitabil în moduri pe care creatorii lor nu le-au intenţionat iniţial. “Există o mulţime de oameni care au cheltuit o grămadă de bani pe această tehnologie şi nu s-au gândit întotdeauna şi la impactul pe care le-ar putea avea”, spune Ray Pundy, avocat şi director adjunct la Centrul pentru Legi şi Mediu de la UCL, care împreună cu Slater şi alţii, a contribuit la un raport recent despre implicaţiile teleprezenţei. Deci care ar putea fi consecinţele acestui proces de facilitare a accesului aproape a oricărei persoane la tehnologia de deplasare la distanţă?
Pentru început, teleprezenţa ar putea distruge pieţele de forţă de muncă. Un scenariu plauzibil pentru această tehnologie este permisiunea acordată muncitorilor străini care acceptă salarii mici de a fi angajaţi pentru slujbe care erau imposibile până acum. Până la urmă, aceasta s-a mai întâmplat şi înainte – cu mai mult de un deceniu în urmă, vitezele de acces în creştere şi acoperirea cu internet îmbunătăţită au făcut ca naţiunile cum ar fi India să devină ţintele principale ale companiilor occidentale care doreau să-şi externalizeze serviciile online şi de telecomunicaţii la un preţ mai mic.
O lume a controlului de la distanţă
Să luăm în considerare modul în care afacerile de retail cum ar fi Home Depot sau Tesco ar putea folosi muncitori teleprezenţi. Aceasta ar putea duce la oprirea procesului de angajare a foarte multor asistenţi locali pentru realizarea unor sarcini cum ar fi direcţionarea clienţilor spre produsele aflate în magazine, sau chiar pentru operarea unor maşinării, şi remiterea în schimb a acestor activităţi către muncitori aflaţi la distanţă. “Un lucrător care operează de la distanţă ar putea fi responsabil pentru 10 magazine şi 30 de roboţi”, spune Matt Beane de la MIT Sloan School of Management, care a cercetat şi el impactul tehnologiei teleprezenţei.” Aş fi surprins dacă peste 10 ani, 10 la sută din acel tip de activitate nu va fi realizat de muncitori aflaţi la distanţă. Dintr-o perspectivă atât tehnică, cât şi economică, pare a fi destul de inevitabil.”
Sau să luăm în considerare implicaţiile unei medicini care îşi continuă drumul către operaţiile realizate de la distanţă. Este deja predispusă să producă dureri de cap, atât legale, cât şi de reglementare dacă duce la un nou val de turism medical, de exemplu. “Ce se întâmplă atunci când un dentist din Cuba oferă proceduri mai ieftine prin teleoperaţie unor oameni din Anglia?”, întreabă Purdy. “Unde are loc acest serviciu şi cine îl reglementează?” Dacă ceva nu merge bine în timpul unei operaţii sau dacă un doctor necalificat practică medicina la distanţă, de exemplu, este neclar care curte de judecată sau consiliu medical va fi responsabil pentru investigaţii sau pedeapsă.
Într-adevăr, nicio ţară nu are o legislaţie specifică care să acopere domeniul utilizării teleprezenţei, iar cele mai multe proceduri de aplicare a legii ar fi prost pregătite pentru modul în care teleprezenţa îi va permite aproape oricui să transmită acţiuni fizice de-a lungul graniţelor internaţionale. Purdy prezice mai multe probleme legale atunci când vine vorba de chestiuni cum ar fi responsabilitatea penală. “Dacă dau un pumn în Anglia şi lovesc pe cineva aflat în altă ţară, acest delict este comis aici sau acolo şi legislaţia cărei ţări ar trebui să aibă prioritate?” Sau dacă un controlor ar lovi din greşeală pe cineva, producându-i un atac de cord? Este greşeala controlorului sau a producătorului? Ar putea fi incriminată o problemă cu conexiunea sau o defecţiune? “Nu sunt sigur dacă poliţia este pregătită pentru astfel de lucruri”, spune Purdy. În ceea ce priveşte delictele, modurile în care naţiunile încearcă să-şi armonizeze legislaţiile în domeniul criminalităţii cibernetice, prin intermediul tratatelor internaţionale, ar putea oferi un anumit precedent. “Va trebui să existe mult mai multă colaborare între diferite jurisdicţii”, adaugă el.
Există, de asemenea, şi problema fraudelor – deja extrem de comune în mediul online. Deşi un ecran video în timp real plasat pe un robot ar putea verifica identitatea, nu toate dispozitivele dispun de această caracteristică. Câteodată nu poţi să-ţi dai seama cine controlează un surogat. “Ce se întâmplă atunci când cineva preia controlul acestei tehnologii prin tactici de hacking?”, întreabă Purdy. “Cine ar şti că acest lucru s-a întâmplat şi cum ai putea dovedi că nu ai fost tu?”
Într-adevăr, problema verificării identităţii cuiva este doar una dintre multiplele interacţiuni sociale care, cred cercetătorii, vor fi generate de noua tehnologie. Pentru început, multe persoane tind să trateze roboţii într-un mod diferit faţă de felul în care sunt trataţi oamenii – de cele mai multe ori cu mai puţin respect. Aceste limite sunt şterse atunci când un om este prezent la cârmă.
În unul dintre primele studii care au cercetat efectul teleprezenţei asupra forţei de muncă, Min Kyung Lee de la Universitatea Carnegie Mellon din Pittsburgh, Pennsylvania şi Leila Takayama de la Willow Garage, o companie din domeniul roboticii cu sediul în Menlo Park, California, au descoperit că muncitorii locali şi colegii lor aflaţi la distanţă care utilizau boţi de teleprezenţă dezvoltaseră relaţii mai apropiate unul cu celălalt decât dacă ar fi utilizat comunicarea prin Skype sau prin telefon. Şi, totuşi, normele etichetei sociale au fost supuse unor şocuri. Unii dintre oamenii aflaţi la birou participanţi la studiu au folosit robotul colegului lor ca scaun pentru picioare, de exemplu. Controlorii, între timp, au raportat că s-au simţit stânjeniţi atunci când spaţiul personal al sinelui teleprezent fusese invadat (New Scientist, 26 martie 2011, p 25). Aceste constatări sugerează faptul că oamenii vor trebui să găsească moduri de interacţionare prin intermediul teleprezenţei care pot evita supărările sau jignirile.
Creatorii tehnologiei teleprezenţei îşi propun în cele din urmă să ne imerseze total simţurile într-o locaţie mult depărtată de cea în care ne este localizat trupul. Iar lucrul acesta ar putea duce în mod inevitabil la întrebarea asupra modului în care ne ancorăm pe noi înşine în realitate. Atunci când putem merge, vorbi şi lucra într-un loc aflat la distanţă, în timp ce corpul nostru rămâne acasă, unde existăm noi cu adevărat în acel moment? În lumea în care se află corpurile noastre, sau în lumea în care se află minţile noastre?
I-am pus lui Devon o întrebare similară: atunci când utilizează VGo, simte că ar fi la şcoală sau acasă? El răspunde cu simplitatea dezarmantă a unui copil de 7 ani. “Da, cu siguranţă mă aflu la şcoală”, spune el, înainte să fugă să se spele pe dinţi.
Textul de mai sus reprezintă traducerea articolului Body down a wire: Living your life in remote control, publicat de New Scientist. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
Traducere: Alexandru Hutupanu
