Vineri, 4 mai 2012, baza spaţială din Cape Canaveral a găzduit lansarea satelitului american Advanced Extremely High Frequency (AEFH-2). Programată iniţial joi, decalată apoi cu o zi, lansarea a avut loc de la complexul 41 la ora 18:42 UTC.
S-a folosit o rachetă Atlas 5 operată de United Launch Alliance sub coordonarea US Air Force. Satelitul AEFH-2 s-a separat cu succes de rachetă 51 de minute mai târziu, fiind lăsat într-o orbită intermediară 222 km x 50211 km x 20.6 grade. La scurt timp semnalul său a fost recepţionat de staţia americană Diego Garcia, care a confirmat că sistemele de la bord sunt funcţionale.
Vor urma o serie de manevre orbitale care vor aduce satelitul într-o orbită GEO de unde va opera pentru următorii 14 ani.
AEFH-2 este al doilea satelit construit în cadrul programului Advanced Extremely High Frequency, iniţiat pentru a înlocui sateliţii Milstar (Military Strategic & Tactical Relay) ce fuseseră lansaţi de armata americană între 1994 şi 2003, o parte fiind în continuare operaţionali. Ca şi aceştia, ei trebuie să asigure comunicaţiile militare în teatrele de operaţii, indiferent de condiţiile de funcţionare, atât pentru soldaţii americani, cât şi pentru partenerii lor NATO. Programul prevedea iniţial un număr de 4 sateliţi, după ce prima platformă fusese lansată în 2010, dar cerinţele în continuă creştere şi întârzierile apărute la programul T-Sat (generaţia de sateliţi care este prevăzută să înlocuiască în viitor AEFH) pot urca în final acest număr la 6 sateliţi. Deocamdată agenda prevede un al treilea satelit pentru septembrie 2013, în timp ce cei cu numerele 4, 5 şi 6 vor zbura în 2016, 2017 şi respectiv 2018.
AEFH-2 cântăreşte 6.1 tone, a costat 1.7 miliarde de dolari şi a fost construit pe standardul Lockheed Martin A2100M cu partea de comunicaţie dezvoltată de Northrop Grumman. Aceasta din urmă face uz în total de 15 antene, satelitul fiind capabil să asigure o comunicaţie securizată de date între segmentul aerian, maritim sau cel de sol, fiind extrem de robust la încercările de blocaj/interferenţe ce ar putea fi făcute de părţile adverse. Vitezele de transfer de date variază între 75 bps şi 8.200.000 bps.
Sistemul de putere este alimentat de două panouri solare, fiecare cu 5 segmente independente şi care pot furniza până la 15 kW. Ele stau pliate pe perioada lansării pentru a micşora volumul ocupat în capsula protectoare a rachetei şi se desfac după momentul separării.
Sistemul de control include componenta IHI BT-4 (motorul de control orbital) şi componenta HCT (Hall current thrusters), adică propulsie ionică pentru micile manevre de menţinere a traiectoriei.
Să ne oprim un pic şi asupra lansatorului, racheta Atlas 5. Atlas 5 a fost dezvoltată alături de Delta 4 în cadrul programului EELV (Evolved Expendable Launch Vehicles) pentru a pune la dispoziţia US Army capacitatea de lansare de care avea nevoie.
Zborul inaugural al lui Atlas 5 a avut loc la data de 21 august 2002, atunci când a fost lansat satelitul HotBird 6, iar de atunci racheta a înregistrat un număr de 27 zboruri dintre care unul singur a subperformat în luna iunie a anului 2007, atunci când motorul treptei a doua s-a oprit cu 4 secunde mai devreme, dar sateliţii aflaţi la bord au reuşit să atingă orbita finală folosind sistemul de propulsie propriu de la bord.
Rachetele de tip Atlas 5 se lansează fie de la Cape Canaveral (hangarul 41), fie de la baza Vandenberg (hangarul 3C). Atlas 5 a cărei lungime ajunge la 58.3 m şi diametrul la 3.81 m vine în două variante constructive (heavy şi light), dar în total până acum au fost folosite 8 configuraţii diferite: 401,411.421,431,501,521,531 şi, în sfârşit, 551, versiunea cea mai puternică ce a fost folosită de Statele Unite pentru lansarea unor misiuni interplanetare (New Horizons în 2006 sau Juno în 2011).
Atlas 5 are 2 tipuri de capsule protectoare pentru sateliţi, în funcţie de masă şi volumul încărcăturii şi desigur în concordanţă cu versiunea rachetei. Prima gamă (care s-a folosit de obicei la zborurile tip 501, cum a fost cel din septembrie 2010) este construită de compania elveţiană RUAG, are diametrul de 5.4 m şi trei versiuni constructive: una mică – în lungime de 20.7 m, o versiune medie - în lungime de 23.4 m şi în sfârşit o versiune mare de 26.5 m, putând astfel acomoda o gamă largă de platforme.
A doua gamă are diametrul de 4 m şi de asemenea trei versiuni constructive : LPF (Large Payload Fairing) - în lungime de 12.2 m, EPF (Extended Payload Fairing) - în lungime de 13.1 m şi, în sfârşit, XEPF (Extra Extended Payload Fairing) - în lungime de 14 m.
Deşi este o rachetă doar în 2 trepte, vine cu performanţe foarte bune, fiind capabilă să lanseze încărcături de până la 18.5 tone în orbite LEO (low Earth orbit), 13.5 tone pentru orbite SSO (Sun synchronous orbit), 8.7 tone pentru GTO (Geostationary transfer orbit) sau 3.9 tone pentru GEO (Geostationary orbit).
Atlas 5-v531 este echipată cu 2 trepte: un motor de tip RD-180 de provenienţă rusească în conjuncţie cu CCB (Common core Booster) pentru prima treaptă şi unul de tip Centaur-5-SEC / RL-10A4-2 pentru treaptă a doua.
Motorul RD-180 funcţionează pe baza unei combinaţii de oxigen lichid şi kerosen, dezvoltă o forţă de tracţiune de 4152 kN şi are un timp de ardere de 253 s. Este echipat cu 2 camere de ardere şi 2 ajutaje de evacuare.
El a fost proiectat şi construit iniţial în Rusia de NPO Energomash, dar ulterior s-a stabilit un parteneriat cu americanii de la Pratt & Whitney - compania RD AMROSS LLC- unde ambele părţi deţin acţiuni şi care este practic vânzătorul acestui produs pe teritoriul Statelor Unite.
Motorul RL-10A cunoscut şi că Centaur, construit de aceeaşi companie Pratt & Whitney, dezvoltă 99.2 kN, funcţionează pe bază de hidrogen şi oxigen lichid şi are un timp de ardere de 842 s. Calitatea sa principală este faptul că este restartabil, putând astfel să deservească o gamă largă de scenarii de zbor - cel mai spectaculos fiind probabil cel realizat odată cu misiunea LCROSS.
Lor li se adăugă un sistem compus din 3 ‘boostere’ SRB (solid rocket boosters) cu combustibil solid (HTPB sau ‘Hydroxyl-terminated polybutadiene’) ce asigură desprinderea de la sol. Timpul lor de ardere este de numai 90 s, dar pot dezvolta în medie 1245 kN, mergând până la 1779 kN.
În vârful rachetei regăsim capsula protectoare a satelitului PLF sau ‘payload fairing’, în cazul de faţă una cu un diametru de 4m.
Articolul este preluat de pe site-ul SpaceAlliance.ro, cu acordul editorului.
