Premiul Nobel pentru economie în anul 2008 a fost acordat lui Paul Krugman pentru "analiza sa privind modelele de comerţ şi localizarea activităţilor economice". Citiţi în continuare o scurtă analiză a contribuţiilor lui Krugman la teoriile economice ale sfârşitului de secol XX.
În ce mod suntem afectaţi de globalizare? Care sunt efectele comerţului mondial? De ce un număr foarte mare de oameni se deplasează dinspre zonele rurale spre aglomerările urbane? Iată o serie de întrebări la care cel despre care voi vorbi în continuare a încercat să răspundă.
Laureatul din 2008 al Premiului Nobel pentru economie este Paul Krugman, cetăţean american născut pe 23 februarie 1953 la New York şi absolvent al Facultăţii de economie din cadrul Universităţii Yale în anul 1974. Krugman a obţinut titlul de Doctor în Ştiinţe în 1977 la MIT şi este din 2000 Profesor de Economie şi Relaţii Internaţionale la Universitatea Princeton. Este editorialist al celebrului cotidian The New York Times.
Krugman este recunoscut în cercurile academice pentru lucrările sale în domeniul economiei internaţionale, incluzând aici o nouă teorie privind schimburile comerciale, geografia economică şi sistemul financiar internaţional. Comitetul Nobel i-a acordat prestigioasa distincţie pentru analizele sale privind tiparele din cadrul schimburilor comerciale internaţionale şi pentru teoria privind localizarea activităţilor economice.
Dacă înainte de al doilea război mondial teoriile clasice explicau de ce unele ţări exportă anumite bunuri şi importă alte produse, după aceea a devenit evident faptul că schimburile comerciale interţări nu mai respectau regulile clasice. În 1979, Paul Krugman propunea un nou model de analiză a acestor relaţii comerciale, model folosit ulterior şi pentru a clarifica elemente cheie de geografie economică, aspecte legate de factorii care determină localizarea activităţilor economice, mai exact de ce forţa de muncă şi capitalul se concentrează în anumite locuri şi nu în altele.
Teoriile clasice despre comerţul internaţional
Aşa cum se explică în prezentarea pentru public a Comitetului Nobel, contribuţia majoră a lui Krugman constă în analizele sale privind impactul pe care economiile de scară îl au asupra comerţului internaţional.
Economia de scară - principiu economic potrivit căruia costul mediu al unui produs scade pe măsura creşterii numărului de unităţi fabricate/vândute - rezultat al unei mai judicioase repartizări a costurilor fixe si al avantajelor producţiei de serie. Acest principiu explică avantajul unor regiuni cu populaţie mai mare în faţa zonelor mai slab populate, deşi identice în toate celelalte aspecte care contează din punct de vedere economic.
Teoria clasică în domeniul comerţului interţări este teoria avantajului comparativ impusă de David Ricardo încă de la 1800 şi extinsă de economiştii suedezi Eli Hecksher şi Bertil Ohlin în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut. Aceste teorii cristalizaseră ideea că relaţiile comerciale internaţionale înfloresc îndeosebi între ţările diferite din punct de vedere al accesului la factorii de producţie (unele ţări dispun de forţă de muncă în exces, dar resimt lipsa resurselor financiare şi viceversa).
De pildă, modelele Ricardo şi Heckser-Ohlin ne învăţau că ţările sărace tind să exporte bunuri de provenienţă agricolă statelor dezvoltate în schimbul produselor din zona industriei.
Totuşi, în secolul XX a devenit evident faptul că o mare parte a comerţului interţări avea loc între state cu caracteristici economice similare, cum ar fi exportul înfloritor de maşini între Germania şi Suedia: în timp ce nemţii cumpărau vehicule marca Volvo, suedezii dezvoltaseră o preferinţă pentru autoturismele produse de BMW.
Consumatorii apreciază diversitatea
Explicaţiile lui Krugman privind modelele comerciale între ţările asemănătoare din punct de vedere economic au fost publicate pentru prima dată în 1979 într-un articol apărut în Journal of International Economics. El propune ca explicaţie pentru emergenţa unor asemenea modele preferinţa consumatorilor pentru o ofertă de produse diversificată. De asemenea, Krugman susţine că producţia favorizează economiile de scară. Preferinţa pentru diversitate a cumpărătorilor explică supravieţuirea şi chiar înflorirea economică a unor producători de maşini precum Volvo şi BMW. Din cauza regulilor economiei de scară nu este profitabilă producerea de maşini Volvo peste tot în lume, astfel că producţia se realizează într-un număr mic de fabrici. Conform acestei logici se explică de ce fiecare ţară se specializează în producerea unui număr mic de mărci ale unui anume produs, în locul specializării în producerea diferitelor tipuri de produse.
Majoritatea modelelor de comerţ internaţional funcţionează în prezent conform teoriilor lui Krugman, ţinând cont de aspectele economiilor de scară în ceea ce priveşte producţia, dar şi de preferinţa consumatorilor pentru diversitatea ofertelor.
Când se ţine cont de principiul economiilor de scară în producţie este posibil ca anumite ţări să fie blocate în anumite schimburi dezavantajoase. Totuşi, comerţul rămâne profitabil în ansamblu, chiar şi între ţări apropiate din punct de vedere al caracteristicilor economiilor lor, doar pentru faptul că permite firmelor să-şi diminueze costurile producând la o scară mai mare şi mai eficient, dar şi pentru că mărirea numărului de mărci disponibile într-o anumită zonă de producţie (maşini, electronice, electrocasnice etc.) creşte concurenţa între firme. Este şi raţiunea pentru care Krugman a fost de obicei suporterul comerţului liber şi al globalizării şi criticul oricăror politici care ar restrânge activităţile de producţie şi comerciale.
Geografia economică
Krugman susţine că atunci când se ţine cont de economiile de scară în configurarea modelelor de producţie, regiunile cu activitate de producţie intensă vor deveni mai profitabile şi astfel vor atrage şi mai mulţi factori de producţie. Asta înseamnă că, în lumina teoriilor despre comerţ ale lui Krugman, în loc să se răspândească în mod egal pe tot globul, producţia va tinde să se concentreze în doar câteva ţări, regiuni sau oraşe, unde populaţia va creşte, şi la fel şi veniturile.
Această idee este baza teoriei geografiei economice a lui Krugman, pe care acesta a început să o dezvolte în 1991 într-un articol publicat de Journal of Political Economy. Totuşi, în cadrul acestui articol el îşi nuanţează ideile iniţiale, menţionând restricţiile impuse de costurile de transport. Deciziile de mutare către asemenea aglomerări industriale ale corporaţiilor au la bază un calcul atent al avantajelor aduse de economiile de scară şi al dezavantajelor induse de mărirea costurilor de transport aferente mutării locului de producţie.
Concentrare sau descentralizare?
Ideile de mai sus au evoluat în aşa-numitul model centru-periferie, care arată că relaţia dintre economiile de scară şi costurile de transport pot duce fie la concentrarea, fie la descentralizarea comunităţilor. În anumite condiţii, forţele care generează concentrarea forţelor de producţie vor fi dominante, vor apărea dezechilibre zonale, iar populaţiile se vor concentra în nuclee puternic tehnologizate, în timp ce o mică parte a populaţiei va rămâne la periferie şi va desfăşura activităţi agricole. Un atare mecanism stă la baza urbanizării explozive la care asistăm în prezent peste tot în lume, cu megalopolisuri în continuă expansiune înconjurate de zone rurale slab populate. Totuşi, teoria permite şi o altă variantă. Există condiţii în care factorii care favorizează descentralizarea vor învinge. Modelul lui Krugman indică faptul că atunci când costurile de transport scad, sunt favorizate concentrarea şi urbanizarea – ceea ce s-a şi întâmplat pentru că transportul s-a ieftinit progresiv pe parcursul secolului trecut.
Puteţi accesa blogul lui Paul Krugman în secţiunea bloguri a cotidianului american The New York Times.
