Puține cuvinte stârnesc mai multă anxietate în dezbaterea publică decât „datoria publică” și „deficitul bugetar”. Datoria publică reprezintă suma totală de bani pe care guvernul o datorează, acumulată în urma unor ani de deficite bugetare. Deficitul bugetar apare atunci când guvernul cheltuiește mai mult decât încasează din taxe și alte venituri.
Încă din anii 1930, ideea că bugetele guvernamentale ar trebui să imite bugetele gospodăriilor continuă să domine discursul public.
Politicienii, comentatorii și chiar unii economiști avertizează în mod curent că deficitele sunt în mod intrinsec periculoase și trebuie reduse la minimum, argumentând că, asemenea gospodăriilor, guvernele trebuie să se asigure că nu cheltuiesc mai mult decât încasează, altfel riscă falimentul.
Dar dacă această analogie este complet greșită?
Potrivit unei școli disidente de gândire economică, cunoscută sub numele de „teoria monetară modernă” (Modern monetary theory – MMT), guvernele care își emit propria monedă nu sunt deloc comparabile cu gospodăriile.
MMT susține că un guvern cu suveranitate monetară deplină — adică unul care își emite propria monedă, nu o ancorează de o altă monedă sau de o marfă și nu se împrumută în valută — nu se confruntă cu limite financiare stricte în ceea ce privește cheltuielile.
Spre deosebire de indivizi, care trebuie să câștige sau să se împrumute înainte de a putea cheltui, un guvern cu suveranitate monetară creează bani pe măsură ce cheltuie, ceea ce înseamnă că poate întotdeauna să-și onoreze obligațiile financiare.
Ascensiunea MMT în ultimii ani
MMT se bazează pe o varietate de tradiții intelectuale, inclusiv chartalismul, finanțele funcționale și școala post-keynesiană.
Ideile sale fundamentale au fost formulate pentru prima dată de figuri precum Warren Mosler, un practician financiar ale cărui scrieri au declanșat primele dezbateri, și ulterior dezvoltate de economiști din domeniul economic precum L. Randall Wray, Stephanie Kelton și Bill Mitchell.
Inițial discreditată drept „economie voodoo”, MMT a trecut în ultimii ani de la periferia gândirii economice în spațiul public, atrăgând tot mai multă atenție.
Așa cum a remarcat Kelton, ideile care contrazic înțelepciunea convențională urmează o traiectorie previzibilă: sunt mai întâi ignorate, apoi ridiculizate, iar în cele din urmă întâmpinate cu opoziție feroce. MMT se află acum ferm în faza de „rezistență”.
Chestiunea modului în care guvernele finanțează cheltuielile publice nu este doar o dispută academică, ci și una care modelează viitorul politicii economice, al guvernării democratice și al priorităților sociale.
Modele economice sunt dezbătute și disputate în spațiul public. Modul în care acestea sunt prezentate determină înțelegerea publicului, susținerea politică și, în cele din urmă, direcția politicilor din lumea reală.
MMT regândește cheltuielile guvernamentale
Un guvern, prin parteneriatul său cu banca centrală, are autoritatea de a emite moneda națională „după necesități”.
MMT subliniază că o țară nu are nevoie să colecteze bani înainte de a putea cheltui. În schimb, ea creează bani printr-un proces echivalent cu „creditarea” conturilor bancare — practic, prin apăsarea unor taste — atunci când efectuează plăți.
Acest proces stă la baza cheltuielilor guvernamentale pentru achiziția de bunuri și servicii, transferuri publice (pensii și asigurări de șomaj), plăți de dobânzi aferente datoriei publice, achiziții de active de către banca centrală (relaxare cantitativă – quantitative easing) și reacție în situații de urgență.
Totuși, aceasta nu înseamnă că guvernele pot cheltui fără limite sau fără consecințe. Și nici nu elimină necesitatea impozitelor.
În schimb, MMT mută accentul de la reguli fiscale arbitrare la constrângerile reale ale economiei. Limita-cheie a cheltuielilor guvernamentale nu este dacă statul „are destui bani” — pentru că poate oricând crea mai mulți — ci dacă economia poate absorbi acea cheltuială fără a genera inflație.
Chiar dacă guvernul nu are nevoie de venituri din taxe pentru a „finanța” cheltuielile, impozitele joacă un rol esențial în controlul inflației prin extragerea banilor din circulație, reducerea inegalității și influențarea comportamentelor legate de muncă, investiții, consum și inovație.
Inflația este adevărata constrângere, nu deficitele
Criticii MMT susțin adesea că politicile fiscale expansioniste — cum ar fi cheltuielile guvernamentale masive sau pachetele de stimulare economică — duc inevitabil la inflație. O explicație frecventă a creșterii inflației este aceea că programele guvernamentale injectează prea multă putere de cumpărare în economie.
Însă MMT argumentează că inflația devine o problemă doar atunci când cheltuielile guvernamentale depășesc capacitatea economiei — adică atunci când nu există suficienți lucrători, materiale sau resurse pentru a răspunde cererii în creștere.
Până la acel punct, cheltuielile guvernamentale pot fi utilizate pentru a investi în bunuri publice, a crea locuri de muncă și a asigura stabilitatea economică.
Din perspectiva MMT, principala constrângere nu este „de unde luăm banii”, ci dacă acei bani nou creați pot fi absorbiți de capacitățile neutilizate fără a genera presiuni inflaționiste nesustenabile. Cheltuielile guvernamentale pot funcționa dacă sunt bine temporizate și direcționate către proiecte care sporesc productivitatea.
Prin direcționarea resurselor inactive și îmbunătățirea laturii de ofertă, cheltuielile publice pot crește producția, stimula ocuparea forței de muncă și promova o creștere economică stabilă.
MMT și politica banilor
Una dintre contribuțiile majore ale MMT este democratizarea conceptului de bani, prin demistificarea ideii că banii sunt, prin natura lor, o resursă rară. Ea subliniază că cheltuielile guvernamentale sunt limitate de disponibilitatea resurselor reale, nu de resursele financiare.
Dacă mai mulți oameni ar înțelege acest lucru, s-ar putea schimba termenii dezbaterii publice: în loc de întrebări precum „cum vom plăti?”, s-ar pune întrebări mai practice și mai relevante, cum ar fi: „avem suficienți oameni, materiale și tehnologie pentru a realiza acest lucru fără a genera inflație?” și „este acest proiect benefic social?”.
De exemplu, atunci când investiții majore în energie verde, sănătate, îngrijirea copiilor sau locuințe accesibile sunt respinse drept „prea costisitoare”, MMT reconfigurează problema în jurul capacității reale a economiei și a beneficiului social.
Avem noi oamenii, competențele și infrastructura necesare pentru a le implementa eficient și durabil?
Prin schimbarea accentului de la constrângerile financiare și contul bancar al statului la potențialul economic real și prioritățile democratice, MMT deschide noi căi de discuție asupra politicilor, ancorate în realitatea materială și nu în dogme fiscale învechite.
Ce înseamnă MMT
MMT ne încurajează să mutăm conversația de la constrângeri fiscale artificiale la posibilități economice reale. În loc să întrebăm „ne permitem?”, ar trebui să ne întrebăm „de ce avem nevoie și cum ne putem mobiliza resursele pentru a realiza acest lucru?”.
Pe măsură ce provocările economice — de la schimbările climatice la creșterea inegalității — se amplifică, nicio țară nu-și mai poate permite să fie blocată de mituri învechite despre finanțele publice.
Adoptând o abordare mai flexibilă și realistă asupra politicii fiscale, orice altă țară cu suveranitate monetară poate construi o economie care să funcționeze pentru toți, nu doar pentru cei mai înstăriți.
MMT nu este o rețetă unică de politici, ci un cadru analitic care explică modul în care funcționează guvernele cu suveranitate monetară. Ea arată că adevăratele constrângeri sunt cele legate de resursele disponibile, nu de limitele bugetare arbitrare, oferind astfel guvernului o nouă modalitate de a gândi posibilitățile economice.
Articolul este adaptare (au fost eliminate mențiunile la Canada, articolul fiind focalizat pe această țară) după What is modern monetary theory? de Mohsen Javdani, profesor de economie, Simon Fraser University
