Prezentul, distopie pentru cei din trecut?

Societăţile contemporane au problemelor lor, nu încape îndoială. Dar câţiva ar merge până într-acolo încât să spună că trăim într-o distopie globală. Totuşi, multe dintre schimbările care au avut loc de-a lungul anilor i-ar înspăimânta pe strămoşii noştri.

În continuare sunt prezentate numeroasele moduri prin care lumea noastră ar părea o distopie pentru un vizitator din trecut. În acest articol, ne concentrăm pe multe exemple specifice de schimbări în societăţile din America de Nord, însă schimbări comparabile au avut loc în multe părţi ale lumii.


În majoritatea ţărilor, femeile au drept de vot şi de a candida la funcţii publice

Înainte de înfiinţarea mişcării feministe care milita pentru dreptul la vot al femeilor la finalul secolului 19, mulţi bărbaţi erau convinşi că politica şi femeile reprezentau un amestec nefericit. Un vizitator din trecut ar fi complet înspăimântat de cât de implicate au devenit femeile pe scena politică. Cei care s-au opus dreptului la vot al femeilor, care erau constituiţi atât din bărbaţi, cât şi din femei, credeau că femeile ar trebui în schimb să se implice în reforma socială, muncă, îngrijire medicală, învăţământ şi responsabilităţi casnice. Oamenii se mai îngrijorau că femeile, dacă vor avea drept de vot, se vor alia şi vor susţine în colectiv lucruri precum prohibiţia alcoolului (interesant...) sau vor domina o anumită zonă a spectrului politic; o singură gospodărie, credeau ei, are drept la un singur vot. Iar în termeni de viaţa politică, bărbaţii au argumentat că femeile erau prea nobile pentru a se implica în unele aspecte mai neplăcute ale guvernării. Într-adevăr, intrarea femeilor în ceva precum afacerile internaţionale ar fi fost considerată complet nelalocul ei deoarece „toate guvernele se bazează în final pe forţă, ceva cu care femeile, datorită unor motive fizice, morale şi sociale, nu sunt capabile să contribuie.” Ideea ca o femeie să fie Ministrul Războiului sau Secretar de Stat ar fi părut hilară – dacă nu total terifiantă; femeile erau considerate ca fiind peste măsură de emotive şi sentimentale – însuşiri care ar putea conduce la decizii politice iraţionale şi prost gândite. Democraţia şi reprezentarea corectă, s-ar părea, jucau un rol minoritar în gândirea lor.

Drepturi civile

Rasismul este o problemă cu care majoritatea ţărilor se confruntă încă. Însă gradul de rasism care este întâlnit astăzi nu se poate compara sub nicio formă cu ceea ce se întâlnea acum o sută de ani. Sclavia în vest era bazată pe presupunerea că negrii nu erau nici măcar persoane şi de aceea le erau negate orice fel de consideraţie socială sau drepturi fundamentale. Dacă ar fi să-i spunem unui locuitor din America de Sud care a trăit înaintea Războiului Civil american că un preşedinte de culoare va ajunge la conducere în 2012, respectivul ar face un atac de cord în toată regula. Singura explicaţie pe care ar putea-o născoci este că vreun fel de revoltă teribilă a avut loc şi că negrii au preluat controlul cumva. Ideea că drepturile civile şi implicarea politică ar fi devenit un adevăr prin decenii de eforturi şi reforme sociale ar fi părut total de necrezut. Însă nici nu trebuie să ne întoarcem atât de mult în timp pentru a stârni astfel de sentimente. În 1963 George Wallace rostea cu ocazia instalării în funcţia de guvernator al statului Alabama faimoasa afirmaţie: „segregaţie acum, segregaţie mâine, segregaţie pentru totdeauna.” Cred că „pentru totdeauna” nu a însemnat ceea ce credea el că însemna.


Căsătoriile interrasiale

În aceeaşi ordine de idei, idea căsătoriilor interrasiale, care mai sunt numite şi „miscegenaţii”, este ceva cu care majoritatea dintre noi suntem complet toleranţi. De fapt, mulţi dintre noi nici nu ne mai gândim la asta, însă nu a fost mereu aşa şi chiar până nu demult. Până la începutul anilor 1970 era încă foarte neobişnuit să vezi cupluri cu origini rasiale sau etnice diferite ţinându-se de mână în public. Mergând mult mai înapoi în timp, câteva ţări, inclusiv coloniile americane, au impus legi anti-miscegenaţie, interzicându-le albilor şi negrilor să se căsătorească sau să facă sex. Multe dintre aceste legi au fost extinse pentru a include populaţiile native nord-americane, chinezii şi alte etnii. În 1924, statul Virginia a aprobat Actul de Integritate Rasială. Iar în anii 1930, Motion Picture Production Code (cunoscut sub numele de Codul Hays), declara explicit că redarea „miscegenaţiei... este interzisă.” Predicatorul fundamentalist Jerry Falweel a avertizat că uniunile interrasiale vor „distruge” în cele din urmă rasa albă. Astăzi, totuşi, susţinerea pentru uniunile interrasiale este la un nivel de până la 86% - un contrast puternic faţă de cele 4 procente de aprobare din 1958. În prezent, ceea ce mulţi dintre noi lăudăm a fi o societate multietnică, multiculturală, ar fi fost considerată de coşmar din perspectiva trecutului.


Căsătoriile între persoane de acelaşi sex

Opoziţia faţă de căsătoriile între persoane de acelaşi sex poate fi văzută ca pe un şoc de viitor. Pentru mulţi, acest lucru reprezintă o distopie în prezent. Acestea reprezintă progresul social care a avut loc sub ochii noştri şi există un segment important al societăţii care încă reacţionează la el. Recentele sondaje sugerează că 48% din americani sunt favorabili ideii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, procent care a crescut cu 17% faţă de 2004. Acest sentiment înfloritor este la un nivel mult mai ridicat faţă de ceea ce se înregistra cu câteva decenii în urmă. Memoria timpurilor în care homosexualitatea era considerată o boală mentală care necesita tratament este încă vie. Homosexualii erau bătuţi frecvent, în timp ce majoritatea societăţii închidea ochii. Spre deosebire de opoziţia faţă de căsătoriile interrasiale, care a fost alimentată de rasism şi de frica „contaminării rasiale”, opoziţia faţă de căsătoriile de acelaşi sex îşi are rădăcinile în învăţăturile religioase. Majoritatea homofobilor, fie că sunt dispuşi sau nu să recunoască, manifestă această fobie din cauze care au legătură cu religia. Ca rezultat, căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt deseori catalogate ca fiind o ameninţare pentru căsătoriile tradiţionale şi pentru „valorile familiei”. Unii critici se tem că uniunile tradiţionale – ceea ce ei consideră o uniune spirituală – sunt înjosite şi subminate. Susţinătorii privesc, totuşi, căsătoriile ca fiind o chestiune civilă – chestiune care ar trebui susţinută de legile naţionale şi nevoia de a separa biserica de stat.


Ireligiozitate răspândită

Apropo de religie, exista un timp nu prea îndepărtat când aproape toată lumea îşi rezerva timp pentru a merge să se închine la biserica, sinagoga sau moscheea din apropiere. Aceste instituţii erau coloanele vertebrale ale comunităţilor – locul de întâlnire şi socializare cu vecinii. Mai mult, religia era folosită drept abecedarul moralei, mod metafizic şi existenţial de a gândi pentru majoritatea populaţiei. Foarte puţini oameni, mai ales înainte de Iluminismul european, ar fi îndrăznit să conteste ceva din Scriptură. Astăzi, religia este larg practicată – fără îndoială – dar sentimentul religios începe să dispară. În Europa, prezenţa la biserică este la un minim istoric şi aproape inexistentă în unele ţări. China este, în esenţă, o ţară cu un miliard de atei. Şi, în ciuda existenţei regiunii Bible Belt (zonă din sudul şi sud-estul SUA unde protestantismul social conservator evanghelic  reprezintă o parte semnificativă a culturii - n.tr.), americanii început să respingă religia ca sistem de valori. Un studiu Pew recent a arătat că unul din cinci americani sunt în prezent neafiliaţi religios – cea mai mare valoarea înregistrată în istoria ţării. Nu există motive de a crede că acest fapt nu ţine de o tendinţă mai răspândită. Însă, din perspectiva trecutului, acesta aspect ar fi mai mult ca sigur considerat un dezastru social şi spiritual. Instalarea crescândă a lipsei divinităţii, ar explica ei, poate avea ca rezultat doar descompunerea societăţii, evaporarea valorilor morale şi nenumărate suflete condamnate pentru eternitate.

Fertilizarea in vitro

Pentru mulţi bioconservatori, 25 iulie 1978 este o zi care va rămâne infamă – o zi care ar fi putut reprezenta startul spre o lume desprinsă parcă din cartea lui Aldous Huxley, „Brave New World” (Minunata lume nouă). Pentru că în acea zi s-a născut Louise Brown – primul copil conceput printr-o fertilizare in vitro. Şi într-adevăr, la începuturile erei biotehnologiei, mulţi critici avertizau asupra unei pante alunecoase care ne va duce spre dezumanizare completă. Ei se îngrijorau că ne jucăm de-a Dumnezeu şi că afectăm natura. Activistul Jeremy Rifkin, precum şi alţii, au avertizat că aceşti „copii din teste de incubator” vor deveni „monstruoşi” psihologic. El spunea:” Care sunt implicaţiile psihologice ale creşterii pe post de specimen neprotejat de un pântec cald, ci de oţel şi sticlă, aparţinând nimănui altuia decât tehnicianului de laborator care a unit ovulul şi spermatozoidul? Într-o lume deja populată de persoane care se confruntă cu o criză a identităţii, care este identitatea personală a unui copil de incubator?” Acel Jeremy Rifkin din 1979 ar fi îngrozit să afle că până în 2012 peste 5 milioane de copii s-au născut în toată lumea astfel şi că 200.000 se nasc în urma fertilizării în vitro în fiecare an doar în Statele Unite.


Munca în fabrici

Nu ne gândim prea mult la asta în prezent, însă munca în fabrici văzută prin ochii cuiva care a trăit înainte de revoluţia industrială ar fi părut un coşmar de nedescris. Înainte de secolul 19, majoritatea oamenilor lucrau în ferme sau ca meşteşugari. Ideea că activităţile efectuate de oameni ar putea fi aproape automatizate, iar aceştia făcuţi să lucreze precum maşinile pe liniile de asamblare ar fi părut complet inumană. Într-adevăr, la începutul revoluţiei industriale condiţiile erau deplorabile. Nu e chiar atât de rău astăzi, cel puţin în majoritatea zonelor lumii dezvoltate, dar mega-fabricile din China pot fi descrise doar într-o manieră orwelliană. Muncitorii de acolo sunt deseori extenuaţi, prost plătiţi, complet alienaţi social, mulţi necunoscând nici măcar ce produc la locul de muncă.


Trăind sub ameninţarea unei apocalipse nucleare

Dacă ar fi să te întorci în trecut şi să-i spui unei persoane oarecare că vom avea tehnologia să anihilăm fiecare persoană de pe planetă prin apăsarea unui buton, acea persoană ar crede că ai înnebunit. O astfel de putere, te-ar contrazice respectivul cu siguranţă, ar trebui să fie doar în mâinile lui Dumnezeu. Într-adevăr, tranziţia către o civilizaţie capabilă de distrugere nucleară a fost una cel puţin grea. Războiul Rece a fost o perioadă de acomodare suprarealistă caracterizată prin vuietul sirenelor ce anunţă raiduri aerian, exerciţii de siguranţă şi vocea nepoftită de la televizor care ne spunea că „acesta este un test pentru sistemul de transmisie în caz de urgenţă.”


Lipsa intimităţii

Intimitatea a murit. Ne place să credem că nu e moartă, dar a murit. Era în curs de sucombare de ceva timp, însă loviturile fatale au venit odată cu apariţia Internetului şi introducerea Patriot Act – o legislaţie radicală care le-a făcut viaţa mult mai uşoară oamenilor legii. În prezent FBI-ul poate căuta în mod unilateral prin email, telefon şi date financiare fără un mandat judecătoresc. Agenţiile de aplicare a legii pot vedea înregistrările de afaceri, incluzând rapoarte financiare şi de schimburi comerciale. Lăsând la o parte Patriot Act, activităţile noastre pe Internet sunt urmărite cu meticulozitate de terţe persoane, iar camerele de securitate ne urmăresc la tot pasul. Un vizitator din trecut, obişnuit cu anonimatul, ar fi cel mai probabil uimit de cât de confortabili am devenit ca participanţi la starea de supraveghere. Însă nu e ca şi cum asta n-ar fi fost prezis; futuriştii precum David Brin şi Jamas Cascio au dezbătut de ani de zile că se va ajunge aici şi că ar trebui să întâmpinăm situaţia cu braţele deschise.


Epidemia de obezitate

Unul dintre primele lucruri pe care le-ar observa în societatea noastră un vizitator din trecut este că aproape toată lumea e grasă. În prezent, mai mult de o treime din toţi americanii sunt obezi. Şi dat fiind faptul că obezitatea era extrem de rară înaintea secolului 20, priveliştea ar părea fără îndoială bizară. Ar fi, de asemenea, uluiţi să afle cât de multe reziduuri rămân de pe urma cumpărăturilor gastronomice şi stupefianta cantitate de zahăr pe care o consumăm în fiecare an (70 kg de zahăr adăugat). Vizitatorul nostru s-ar mira fără îndoială cum această epidemie auto-declanşată ar putea conduce la un asemenea dezastru în sănătatea publică – dezastru care a avut ca rezultat o creştere a cazurilor de diabet de tipul 2, boli cardiace, infarcte şi boli metabolice.