RugaciuneEste creierul uman "configurat" de la naştere pentru a experimenta credinţa în divinitate? Există o înclinaţie naturală spre convingerile religioase? Ce cred oamenii de ştiinţă referitor la viitorul religiei? Iată o parte din întrebările la care vom răspunde în continuare.

 

 

Cum îl creează creierul pe Dumnezeu (1)

 

De la naştere... spre Dumnezeu

Pe baza acestor experimente şi a altora, Bering consideră că încă de la naştere creierul uman este configurat să experimenteze credinţa într-o formă de viaţă diferită de cea legată organic de corpul uman. Educaţia şi experienţele trăite ne învaţă să suprascriem această configuraţie iniţială a creierului, dar aceasta nu se rupe niciodată complet de natura umană, spune acesta. De aici mai este de parcurs doar un mic pas până la conceptualizarea spiritelor, a strămoşilor morţi şi, desigur, a zeilor, spune Pascal Boyer, psiholog la Universitatea Washington din St. Louis, Missouri. Boyer subliniază că oamenii se aşteaptă ca mintea zeilor lor să funcţioneze într-o manieră similară minţii umane, sugerând că aceştia îşi au originile în aceleaşi mecanisme cerebrale care ne permit să ne gândim la personaje absente sau inexistente. Capacitatea de a imagina zei nu este totuşi suficientă pentru a da naştere religiilor. Mintea este dotată cu un alt atribut esenţial: un simţ hiper-dezvoltat al cauzei şi efectului care ne face să vedem un scop şi un proiect pretutindeni, chiar şi acolo unde aşa ceva nu există. „Vezi tufişurile foşnind, presupui că este ceva sau cineva acolo,” spune Bloom. Această supraatribuire a cauzei şi efectului a fost probabil selectată evolutiv, fiind utilă pentru supravieţuire. Dacă sunt prădători în jur, nu e suficient să îi detectezi de 9 ori din 10. Fuga, chiar şi atunci când nu e cazul, e un preţ mic ce trebuie plătit pentru a evita pericolele atunci când ameninţarea e reală.

Din nou, experimentele cu copii au scos la iveală această stare originară a minţii. Copii de trei ani atribuie cu promptitudine modele şi scop unor obiecte neînsufleţite. Când Deborah Kelemen de la Universitatea din Tucson, Arizona, le-a pus copiilor de 7-8 ani întrebări despre obiecte neînsufleţite şi animale, a descoperit că majoritatea credeau că acestea au fost create cu un anumit scop. Pietrele ascuţite există pentru ca animalele să se folosească de ele. Păsările există „pentru a cânta o muzică frumoasă”, în timp ce rostul râurilor e de a oferi bărcilor ceva pe care acestea să poată pluti. „Este extraordinar să auzi copiii spunând că lucruri precum munţii şi norii există cu un anumit scop şi să îi vezi opunându-se cu putere ideilor contrare,” spune Kelemen.

În cadrul unor experimente asemănătoare, Olivera Petrovich de la Universitatea din Oxford i-a întrebat pe copiii preşcolari despre originile plantelor şi animalelor. A descoperit că probabilitatea ca aceştia să răspundă că plantele şi animalele au fost create de Dumnezeu este de 7 ori mai mare decât de a atribui creaţia lor omului. Aceste predispoziţii cognitive sunt atât de puternice, spune Petrovich, încât copiii au tendinţa de a inventa spontan conceptul de divinitate fără vreo intervenţie din partea adulţilor: „Se bazează pe experienţele cotidiene din lumea materială şi construiesc conceptul de zeu pe baza acestei experienţe cotidiene.” Din acest motiv, atunci când copiii vin în contact cu ideile religioase, acestea par pe deplin justificate.

Predispoziţia noastră de a crede într-o lume supranaturală ne însoţeşte pe măsură ce înaintăm în vârstă. Kelemen a constatat că adulţii sunt la fel de predispuşi să detecteze un scop ori o cauză finală atunci când şi acolo unde nu e cazul de aşa ceva. Puşi sub presiunea de a explica anumite fenomene naturale, adulţii deseori recurg la argumente teleologice, precum „copacii produc oxigen pentru ca animalele să poată respira” sau „Soarele este fierbinte deoarece căldura e benefică vieţii”. Deşi nu are încă dovezi că această tendinţă ar fi în legătură cu credinţa în Dumnezeu, Kelemen are rezultate care indică faptul că majoritatea adulţilor cred în mod tacit că au suflete.

Boyer ţine să sublinieze că adulţii care sunt persoane religioase nu sunt indivizi copilăroşi ori slabi de înger. Studiile arată că persoanele adulte religioase au mentalităţi diferite de ale copiilor, concentrându-se mai mult pe dimensiunea morală a credinţei lor şi mai puţin pe atributele sale supranaturale.

 

 

Chiar şi aşa, religia este un rezultat ineluctabil al felului în care este construit creierul nostru,” spune Bloom. „Toţi oamenii posedă aceste circuite neuronale şi asta nu se va schimba niciodată”. Petrovich adaugă că până şi adulţii care se consideră atei şi agnostici sunt predispuşi la a gândi în termenii unor realităţi supranaturale. Bering a văzut şi asemenea cazuri. Atunci când unul din studenţii săi a intervievat atei, a devenit clar că aceştia atribuie deseori în mod tacit un scop aparte anumitor momente importante sau traumatizante din viaţa lor, ca şi cum anumiţi factori ar fi intervenit pentru a le provoca. „Aceştia nu exorcizează complet fantoma divinităţii, ci doar îi pun botniţă,” spune Bering.

Faptul că traumele sunt deseori responsabile pentru aceste scăpări oferă indicii despre motivele pentru care adulţii îşi abandonează cu atâta greutate credinţele înnăscute în zei, spune Atran. Problema este un fenomen pe care el îl numeşte „tragedia cognitivă”. Oamenii pot anticipa evenimentele viitoare, îşi pot aminti trecutul şi pot imagina scenarii conform cărora lucrurile ar putea decurge rău pe viitor, inclusiv propria moarte, lucru greu de luat în considerare. „Trebuie să găsim soluţii, altfel suntem copleşiţi,” spune Atran. Când procese cerebrale naturale ne oferă o cale de ieşire, o rezolvare a acestor conflicte interioare, o alegem numaidecât. Această opinie este susţinută de un experiment publicat la finele lui 2008 (Science, volumul 322, pag. 115). Jennifer Whitson de la Universitatea sin Austin, Texas şi Adam Galinsky de la Universitatea de Nord-Vest din Evanston, Illinois, au întrebat oamenii cu privire la modelele pe care le pot detecta în aranjamentele unor puncte ori ale informaţiilor bursiere. Înainte de a le pune întrebările, Whitson şi Galinsky le-au indus subiecţilor un sentiment de lipsă a controlului situaţiei, fie oferindu-le detalii fără legătură cu performanţa lor, fie cerându-le să rememoreze situaţii în care au pierdut controlul unei anumite situaţii.

Rezultatele au fost uimitoare. Subiecţii care au resimţit o pierdere a controlului situaţiei erau mai predispuşi la a detecta modele acolo unde acestea nu existau. „Am fost surprinşi să vedem că fenomenul este unul atât de răspândit,” spune Whitson. Explicaţia sugerată de ea este că atunci când pierdem controlul asupra unei situaţii recurgem la modalităţi de a gândi care au la bază superstiţii. Asta ar explica şi de ce religia se bucură de o revigorare în vremuri grele.

Deci dacă religia este o consecinţă naturală a modului de funcţionare a creierului uman, ce se poate spune despre divinitate? Toţi cercetătorii implicaţi subliniază că nimic din toate acestea nu poate spune nimic despre existenţa ori nu a zeilor: după cum spune Barrant, dacă obiectul venerat e real ori nu e un lucru independent de motivul pentru care oamenii cred în el.

Totuşi, cercetările indică faptul că fenomenul religios nu va dispărea, iar ateismul se va vinde întotdeauna foarte prost. Credinţa reprezintă „calea de minimă rezistenţă,” spune Boyer, în timp ce lipsa acesteia presupune un efort.

Aceste descoperiri pun sub semnul întrebării şi ideea că religia este o adaptare. „Da, religia ajută la edificarea societăţilor mari – şi odată acestea construite pot fi depăşite grupurile care nu au la bază o asemenea organizare,” spune Atran. „Dar ea apare ca un produs al capacităţii de a construi lumi fictive. Nu cred că e vorba de o adaptare pentru religie într-o măsură mai mare decât este vorba de o adaptare pentru a construi avioane.”

Susţinătorii ipotezei adaptării spun că, totuşi, cele două idei nu se exclud reciproc. După cum spune David Sloan Wilson de la Universitatea Binghamton a statului New York, elemente ale credinţelor religioase ar fi putut apărea ca un produs secundar al evoluţiei creierului, dar religia în sine a fost selectată deoarece favorizează supravieţuirea grupului. „Majoritatea adaptărilor sunt construite din structuri existente anterior,” spune el. „Teza de bază a lui Boyer şi teza mea pot fi ambele corecte.”

Robin Dunbar de la Universitatea din Oxford - cercetătorul cel mai adesea identificat cu argumentul religia-ca-adaptare - nu are nici el vreo problemă cu ideea că religia se foloseşte de circuite neuronale care au evoluat în alte scopuri. Richard Dawkins crede şi el că cele între cele două tabere există compatibilitate. „De ce nu ar avea ambele dreptate?” spune el. „Eu chiar cred că au.”

În cele din urmă, identificarea adevăratelor origini ale unui fenomen atât de complex cum este religia va fi o întreprindere dificilă. Există totuşi un experiment care ar putea finalmente, după lungi căutări, să demonstreze dacă Boyer, Bloom şi ceilalţi au ajuns la concluzii de mare însemnătate şi profunzime. Din motive etice nu va fi pus în scenă prea curând, dar asta nu i-a oprit pe oameni să emită ipoteze cu privire la posibilele rezultate. Iată despre ce este vorba. Lăsaţi complet liberi, copiii dezvoltă propriul limbaj creol folosindu-se de circuitele neuronale dedicate deja existente. Un experiment similar ar putea reprezenta testul perfect pentru înclinaţiile religioase înnăscute ale oamenilor. Un grup de copii crescuţi în izolare ar dezvolta spontan un set propriu de credinţe religioase? „Eu cred că răspunsul este da,” spune Bloom.

 

 

Textul de mai sus reprezintă traducerea şi adaptarea acestui articol de Michael Brooks. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.