În timp ce multe alte instituţii s-au prăbuşit în timpul Marii Depresiuni care a debutat în 1929, una s-a descurcat chiar bine. În vremuri dintre cele mai tulburi, cele mai stricte şi mai autoritare biserici s-au bucurat de o vizibilă creştere a numărului credincioşilor.
Această anomalie a fost documentată la începutul anilor 1970, dar de-abia acum ştiinţa începe să ne spună de ce lucrurile s-au petrecut astfel. Se pare că fiinţele umane au o înclinaţie naturală pentru convingerile religioase, în special în vremuri grele. Creierele noastre inventează fără vreun efort o lume imaginară populată cu spirite, zei şi monştri şi cu cât ne simţim mai nesiguri, cu atât mai greu rezistăm atracţiei acestei lumi supranaturale. Se pare că minţile noastre sunt reglate fin să creadă în zei.
Ideile religioase sunt o caracteristică a tuturor culturilor: asemenea limbajului ori muzicii, ele par a fi parte a naturii umane. Până de curând, ştiinţa s-a întrebat cu timiditate de ce. „Nu e vorba de faptul că religia nu este importantă”, spune Paul Bloom, psiholog la Universitatea Yale, „este vorba de faptul că natura tabu a subiectului în discuţie a dus la înregistrarea doar a unor mici progrese.”
Originea credinţelor religioase este mai degrabă învăluită de mister, dar în ultimii ani oamenii de ştiinţă au început să ofere sugestii în această direcţie. Una din ideile principale sugerează că religia reprezintă o adaptare de natură evoluţionistă care creşte şansele indivizilor de supravieţuire şi transmitere către generaţiile următoare a informaţiei ereditate. Din acest punct de vedere, credinţele religioase de grup i-au ajutat pe strămoşii noştri să formeze colective strâns unite care cooperau pentru activităţi precum vânătoarea, culesul ori îngrijirea copiilor, facilitând astfel succesul în competiţia cu alte grupuri. Astfel, spune teoria, religia a fost selectată în procesul evolutiv, pătrunzând în cele din urmă în toate societăţile umane (New Scientist, 28 ianuarie 2006, pagina 30).
Totuşi, teoria aceasta nu se bucură de acordul tuturor cercetătorilor. După cum subliniază antropologul Scott Atran de la Universitatea Statului Michigan din Ann Arbor, beneficiile preţuirii unui asemenea set de credinţe şi idei religioase sunt discutabile, din punct de vedere al utilităţii lor evolutive. „Nu cred că teoria are prea multă logică, având în vedere diferitele idei pe care le întâlnim în religie”, spune acesta. Credinţa în viaţa de apoi, de pildă, nu este tocmai compatibilă cu nevoia continuă de a supravieţui în prezent, aici-şi-acum, şi cu transmiterea informaţiei tale genetice. Mai mult decât atât, dacă religia vine cu avantaje de adaptare, acest detaliu nu oferă şi o explicaţie a originii sale, ci doar a felului în care s-a răspândit.
O altă teorie, formulată de Atran şi alţii, susţine ideea că religia apare pe cale naturală, ca produs secundar al felului în care funcţionează mintea umană.
Asta nu înseamnă că ar exista în creierul uman un „centru al credinţei în Dumnezeu” de maniera în care există un centru al limbajului, care a evoluat în mod specific pentru dobândirea acestei abilităţi. Mai degrabă, o parte din capacităţile cognitive unice care ne-au asigurat succesul ca specie conlucrează, de asemenea, şi pentru a crea această tendinţă spre a gândi supranaturalul. „Există în prezent o mulţime de dovezi cu privire la faptul că unele dintre rădăcinile credinţelor noastre religioase sunt pre-existente în creierele noastre”, spune Bloom.
Multe din aceste dovezi provin din experimente cu copii, experimente a căror interpretare sugerează existenţa în cazul micuţilor a unei „stări implicite” a minţii care persistă, deşi într-o formă modificată, până la maturitate. „Copiii de pretutindeni manifestă o puternică receptivitate naturală către a crede în zei din cauza felului în care funcţionează mintea lor, iar această receptivitate care se dezvoltă de la vârste fragede continuă să ne influenţeze gândirea intuitivă de-a lungul vieţii”, spune antropologul Justin Barrett de la Universitatea Oxford.
Aşadar, cum dă naştere creierul uman zeilor? Unul din factorii cheie, spune Bloom, este faptul că există în creierele noastre sisteme cognitive separate care tratează entităţile vii – cele dotate cu raţiune ori măcar cu voinţă – şi respectiv obiectele neînsufleţite.
Această clasificare se petrece foarte devreme în viaţa copilului. Bloom şi colegii săi au arătat că bebeluşii de 5 luni fac distincţie între obiectele lipsite de viaţă şi oameni. Bebeluşii manifestă surprindere la vederea unei cutii care se mişcă înainte-înapoi, pe când vederea unui om care face acest lucru nu îi uimeşte. Pentru bebeluşi, obiectele ar trebui să respecte legile fizicii şi să se mişte într-o manieră predictibilă. Oamenii, pe de altă parte, au intenţii şi scopuri proprii şi deci se mişcă după cum doresc.
Minte şi materie
Bloom spune că cele două sisteme sunt autonome, lăsându-ne cu două puncte de vedere asupra lumii: unul care se ocupă cu mintea şi unul care tratează aspectele fizice ale lumii. El numeşte această ipoteză înnăscută că mintea şi materia sunt distincte - "dualism de bun-simţ". Corpul este destinat proceselor fizice, cum ar fi hrănirea şi deplasarea, în timp ce mintea poartă conştiinţa noastră într-un pachet separat şi separabil. "Acceptăm ca foarte firească desprinderea de corp în vis sau într-o proiecţie astrală sau în vreun fel de magie", spune Bloom. "Aceste opinii sunt universale." Există o mulţime de dovezi că a gândi la minţi desprinse de trup e un proces firesc. Oamenii dezvoltă şi cultivă uşor relaţiile cu personaje inexistente: aproximativ jumătate din copiii de 4 ani au avut un prieten imaginar, iar adulţii comunică şi aceştia la nivel imaginar deseori cu rudele moarte, ori dezvoltă legături cu personaje fictive şi parteneri fantastici. După cum subliniază Barrett, aceasta este o abilitate utilă din punct de vedere evolutiv. Fără ea ne-ar fi imposibil să menţinem ierarhii sociale mari şi alianţe sau să anticipăm ceea ce planifică un duşman nevăzut. "Ar fi un mare dezavantaj dacă am avea nevoie de un corp care să însoţească mintea inamicului nevăzut pentru a putea să ne gândim la acesta", spune el.
Util cum este, acest dualism pare de asemenea să pregătească creierul pentru concepte supranaturale cum ar fi viaţa de apoi. În 2004, Jesse Bering de la Universitatea Reginei din Belfast, Regatul Unit, a pus în scenă un teatru de păpuşi pentru un grup de copii preşcolari. Pe perioada spectacolului, un aligator a mâncat un şoarece. Cercetătorii le-au pus copiilor întrebări despre existenţa fizică a şoarecelui, precum: „Poate şoarecele să se mai îmbolnăvească? Are nevoie să mai mănânce ori să bea apă?” Copiii au răspuns că nu. Dar când li s-au pus întrebări de natură mai degrabă „spirituală”, cum ar fi „şoarecele gândeşte, ştie lucruri?”, copiii au răspuns cu da.
Cum îl creează creierul pe Dumnezeu (2)
Textul de mai sus reprezintă traducerea şi adaptarea acestui articol de Michael Brooks. Scientia.ro este singura entitate responsabilă pentru eventuale erori de traducere, Reed Business Information Ltd şi New Scientist neasumându-şi nicio responsabilitate în această privinţă.
