Compasiunea nu vine de la zei şi nici de la o sursă co(s)mică. Se naşte înlăuntrul tău dintr-un sistem natural de a purta de grijă altor fiinţe vulnerabile. Ca să-ţi cobor aroganţa spiritului umanist (dacă o ai), nu doar specimenele homo sapiens au un astfel de sistem afectiv.
În general, mamiferele dispun de acest sistem de îngrijire care le permite să-şi protejeze şi să-şi hrănească puii. Iar cimpanzeii şi bonobo manifestă compasiune! Ei adoptă o atitudine protectivă şi grijulie faţă de membrii grupului aflaţi în suferinţă, chiar dacă nu au relaţii de rudenie cu aceştia.
Kristin Neff, psiholog la Universitatea din Austin, Texas, o universitate binecunoscută, deoarece a dat lumii nişte cercetări celebre de psihologie socială, într-un studiu din 2007 ne arată o serie de corelaţii interesante între compasiune şi trăsături de personalitate, de temperament şi fericire. Studiul lui Neff, pe un lot de 177 de subiecţi (68 % femei şi 32 % bărbaţi) este o cercetare cu design clasic corelaţional, adică a aplicat chestionare şi a calculat coeficienţi de corelaţie. Poţi lectura studiul, însă am bănuiala că nu ai dispoziţie, aşa că îţi fac eu (din compasiune) un foarte scurt rezumat.
Compasiunea pare un bun predictor pentru sănătatea mentală şi invers, în felul următor: compasiunea se corelează negativ cu trăsătura nevrotismului, cu starea afectivă negativă şi pozitiv cu starea de bine (- 0.65, -0.36 şi +0.34). Cu alte cuvinte, eşti în acord cu tine şi simţi un sentiment de acceptare faţă de tine, exact aşa cum eşti, iar pentru că eşti împăcată cu tine însăţi, te poţi orienta cu ajutorul către ceilalţi vulnerabili.
Ne putem aştepta, desigur, că persoanele agreabile să manifeste compasiune (corelaţie pozitivă moderată de 0.35). Iată cum se traduce, conform Kristinei, această corelaţie: “Self-compassion also demonstrated a significant positive correlation with agreeableness, suggesting that the kind, connected, and emotionally balancedstance of self-compassion îs associated with a greater ability to get along with others”
Şi, după cum ne informează şi intuiţia, oamenii fericiţi au compasiune (o corelaţie de 0.57, moderat-înaltă în cercetările psihologice).
Până aici totul pare limpede. Oamenii fericiţi, simpatici şi stabili emoţional nu au probleme şi, prin urmare, nu simt nevoia să se uşureze în capul altora. Greşesc, zici? Au probleme, dar ştiu cum să le gestioneze, în aşa fel încât nu sunt copleşiţi? Sau ştiu cum anume (cu inteligenţă?) să se raporteze la ei înşişi, astfel încât reuşesc să-şi menţină o stare de bine constantă şi stabilă în multe situaţii de viaţă?
Dacă te necăjeşte o problemă, iar în cazul în care nu ai un prieten sau o prietenă – model de compasiune, ca urmare a meditaţiilor tibetane (7 ani, cel puţin) sau rugăciunilor isihaste - vei apela la serviciile profesionale (sau profesioniste?) ale unui psiholog, cum altfel, decât profesionist. În conformitate cu studii empirice pe cazuri, aceştia se împart în trei categorii, după cum urmează: (1) psihologi cu compasiune zero (fără), (2) cu compasiune omenească şi (3) cu iubire necondiţionată (compasiune divină).
Investigaţiile mele îmi arată că majoritatea intră la categoria 1, deoarece sunt tipuri pragmatice şi realiste, conform tipologiei lui Holland (de interese şi preferinţe) mai potrivite pentru business şi reparaţii de maşini de uz casnic, domestic şi inter-regio. În categoria 3 urmează ceilalţi, care sunt sau aspiră la un status transpersonal, prin facerea de fapte bune pentru semenii lor, conştienţi fiind de misiunea lor spirituală. La categoria 2, avem o serie de fiinţe exotice, care au priceput că sunt animale sociale, care uneori sau adesea, dar şi în funcţie de împrejurări, pot face dovadă de compasiune. O manifestare naturală, firească şi posibilă (selectată evoluţionist) datorită unui sistem emoţional ajustat la îngrijirea puilor şi cultivarea relaţiilor de cooperare şi altruism mutual.
Citeşte şi: Care este rostul compasiunii?
Ca digresiune (sau degresare?!): nu pot pricepe de ce în şcolile de formare în consiliere /psihoterapie, după primul an de dezvoltare personală, nu se aplică astfel de instrumente psihometrice ca să poţi fi orientat, tu student, înspre o meserie mai pe stofa ta şi să laşi astfel loc altora, mai compatibili.
Mi se mai pare interesant cum compasiunea corelează moderat cu trăsătura conştiinciozităţii (+0.47). Se pare că persoanele conştiincioase adopta, în general, o atitudine caracterizată de compasiune. Nu pricep. Ce să aibă de-a face, spre exemplu, ordinea, disciplina, simţul datoriei şi deliberarea cu compasiunea? Kristin ne lămureşte în felul următor privitor la legătura dintre compasiune şi conştiinciozitate: “This suggests that the emoţional stability provided by self-compassion may help engender(and be engendered by) more responsible behavior, and further underlines the distinction between self-compassion and self-indulgence.”
Mulţumim, Kristin. Înţelegem de aici ca auto-indulgenţa e o chestiune diferită de compasiune. Compasiunea de sine nu înseamnă să practici, cu inconştientă, indulgenţa de sine, conform predispoziţiei servirii de sine (self-serving bias). Cu alte cuvinte, să te scoţi basma curată, proiectând responsabilitatea proprie în exterior, fără să-ţi asumi în mod realist contribuţia la un eşec sau eveniment negativ. Acum nu e cazul să-ţi asumi, din compasiune, responsabilitatea pentru demonstraţiile violente din Siria sau Egipt.
Dar ce este compasiunea? Ori: cum operaţionalizează Kristin Neff constructul compasiune? Compasiunea se manifestă printr-o atitudine de acceptare şi căldură faţă de orice aspecte negative ale sinelui şi faţă de orice aspecte neplăcute ale vieţii personale şi implică trei componente: (1) bunătate şi înţelegere faţă de tine în împrejurări de suferinţă şi inadecvare; (2) acceptarea faptului că suferinţa şi eşecul sunt aspecte de ne-evitat ale experienţei umane universale şi (3) conştientizare echilibrată a emoţiilor proprii şi intervenţie de auto-reglare (fără exagerare, lamentare ori evitarea lor).
Şi n-aş putea încheia acest articol, fără să amintesc de asocierea dintre compasiune şi înţelepciune. O corelaţie semnificativă (înaltă) apare cu înţelepciunea de tip deliberativ (0.65). Vrei să ne zici că unde există înţelepciune, întâlnim şi compasiune? Dacă o cultivi pe una, oare o cultivi (implicit) şi pe cealaltă? Mi se pare rezonabil să credem asta, chiar dacă avem corelaţii şi nu cunoaştem direcţia cauzalităţii dintre cele două variabile.
Îţi reaminteşti de modelul virtuţilor (tăriilor de caracter) elaborat de Seligman şi Peterson? A şasea tărie de caracter este simţul perspectivei (ce descrie cel mai bine înţelepciunea), iar cea de-a zecea este bunătatea şi generozitatea (sau compasiunea). Astfel, ne putem aştepta ca un om care îşi dezvoltă simţul perspectivei să-şi cultive, cumva implicit, compasiunea. Perspective diferite prin care te deplasezi cu flexibilitate (mentală) îţi oferă o înţelegere extinsă a realităţii. E ca şi cum nu te mai uiţi afară pe gaura cheii, ci priveşti lumea de la fereastră. Înclin să-i cred pe cei doi, Martinica şi Peterson (decedat) şi, tocmai de aceea, cred că reflecţia critică (deliberarea) are de-a face cu compasiunea. Nu e doar emoţia şi impulsul de a oferi ajutor, pentru că nu este milă, indulgenţă ori iertare! De netăgăduit, se bazează pe experienţa emoţională a impulsului de a oferi ajutor, pe sensibilitatea la nevoile altora, vulnerabili, însă implică o componentă cognitivă, de evaluare raţională. Spre exemplu, în ce măsură oferi ajutor unei persoane vulnerabile? Şi oare contează în vreun fel cum a ajuns în această situaţie (de vulnerabilitate)? Un pungaş, hoţ sau derbedeu merită compasiunea ta? Dar un violator?
Deoarece zeul creştin (ori Sinele Superior) nu răspunde decât rareori la telefon (în rugăciune), nu te poţi baza pe ghidarea dumnealui şi, drept urmare, trebuie să judeci singur faptele şi oamenii, ca să iei o decizie în privinţa orientării compasiunii, eventual consultându-te cu alţii mai înţelepţi. Într-o formulă înţeleaptă, se zice că nu putem da mărgăritare la porci, iar actul compasiunii mi se pare de mare preţ. Aşa că o judecată cu discernământ devine necesară, dacă nu cumva eşti aprovizionat(ă) cu “mărgăritare” (doze de compasiune) de către sfântul duh sau de extratereştri prieteni din constelaţia Maimuţei.
Dar cred că e cazul să închei acest articol plictisitor şi o voi face citând concluzia din cercetarea lui Kristin Neff: “Overall, study findings provided strong support for the contention that self-compassion does more than ameliorate psychopathology—it also predicts positive psychological strengths. Approaching painful feelings with self-compassion îs linked to a happier, more optimistic mindset, and appears to facilitate the ability to grow, explore, and wisely understand oneself and others”
Articol preluat de pe blogul SasSeramis, cu acordul autorului
