Viktor Frankl
Viktor Frankl (1905-1997) este “părintele” logoterapiei. Frankl a fost un psihiatru vienez, doctor în neurologie şi filosofie, fondatorul celei de a treia şcoli vieneze de psihoterapie. Logoterapia se concentrează pe sensul existenţei umane şi căutarea acestuia.
Spre deosebire de psihanaliza freudiană care e centrată pe principiul plăcerii sau de psihologia adleriană focalizată pe dorinţa nestăpânită de putere şi dominare, logoterapia are ca temă, deci, sensul vieţii.
Viktor Frankl de origine evreu, a supravieţuit în patru lagăre de concentrare naziste. În 1942 este deportat în lagăr împreună cu mama, tatăl şi una dintre cele două surori ale sale. La intrarea în lagăr i-a fost confiscat manuscrisul primei sale cărţi care conţinea fundamentele logoterapiei şi a experienţelor clinice ca psihiatru şi neurolog care validau teoria sa. Frankl a refăcut manuscrisul în timp ce se afla la Auschwitz pe bucăţele de hârtie furate de un alt prizonier din birourile lagărului. Autorul mărturiseşte că datorează supravieţuirea în lagăr hotărârii sale de a reface manuscrisul confiscat.
Etimologia cuvântului logoterapie provine din limba greacă (Logos = cuvânt, discurs, motiv). Potrivit logoterapiei căutarea unui sens în viaţă este principalul factor motivaţional şi nu o raţionalizare secundară a impulsurilor instinctuale. Omul este capabil să trăiască sau chiar să moară pentru idealurile sau valorile sale.
Un sondaj de opinie desfăşurat în Franţa cu câţiva ani în urmă arată că 89% dintre indivizii intervievaţi au admis că omul are nevoie de un motiv pentru care să trăiască; mai mult, 61% au recunoscut că în vieţile lor există ceva sau cineva pentru care ar fi pregătiţi să moară. Nietzsche spunea „He who has a why to live for can bear almost any how”, "Acela care are de ce să trăiască, poate suporta aproape orice".
Dorinţa de a găsi un sens poate de asemenea să fie frustrantă, caz în care logoterapia vorbeşte despre „frustrarea existenţială”, dar trebuie avut în vedere că nu orice conflict trebuie sa fie şi nevrotic. Suferinţa nu este neapărat un fenomen patologic, ea poate foarte bine să fie o realizare, în special atunci când provine din frustrare existenţială. Căutarea unui sens provoacă mai degrabă tensiune interioară, nu echilibru, dar tensiunea este o condiţie indispensabilă sănătăţii mintale. Viktor Frankl consideră periculoasă acea igienă mintală prin care omul are nevoie de echilibru, acea stare numită în biologie homeostazie, o stare lipsită de tensiune. Lipsa sensului duce la apariţia vidului existenţial care se manifestă în general printr-o stare de plictiseală.
Sunt multe înfăţişări ascunse în care poate apărea vidul existenţial, uneori frustrarea de a nu avea un sens este compensată de dorinţa de a avea putere, inclusiv cea mai primitivă formă a acesteia, dorinţa de a avea bani. În alte cazuri frustrarea este compensată de căutarea plăcerii. Astfel se explică de ce frustrarea existenţială se manifestă adesea prin compensare sexuală, libidoul în asemenea cazuri devenind chiar agresiv.
Ceea ce contează nu este sensul abstract al vieţii privit în general, ci sensul specific al vieţii unui individ la un moment dat. Fiecare individ este responsabil de viaţa sa, de aceea logoterapia vede în responsabilitate esenţa existenţei umane („Live as if you were living already for the second time and as if you had acted the first time as wrongly as you are about to act now!”). Citatul mai sus amintit ne confruntă cu finitudinea vieţii pe de o parte şi cu finalitatea a ceea ce un om face cu sine şi cu propria viaţă pe de altă parte. Sensul vieţii se află într-un proces de schimbare continuu, dar niciodată nu încetează să existe.
Potrivit logoterapiei, sensul vieţii poate fi descoperit în trei moduri diferite: prin implicarea într-o acţiune, prin experimentarea unor emoţii şi prin atitudinea pe care o avem în faţa suferinţei inevitabile.
Experimentarea emoţiilor sau sensul iubirii. Iubirea este singura modalitate de a pătrunde în interiorul personalităţii unei alte fiinţe umane. Prin iubire omul este capabil să vadă trăsăturile esenţiale în celălalt, mai mult decât atât, poate vedea potenţialul încă neactualizat al celuilalt făcându-l astfel conştient de ceea ce poate deveni.
Conferinţa din Toronto pe tema căutării sensului vieţii
În logoterapie iubirea nu este interpretată ca un epifenomen al instinctelor sexuale, iubirea este ea însăşi primară. În mod normal sexul este o modalitate de exprimare a iubirii şi este justificat, chiar sanctificat, atunci când apare ca un mijloc de exprimare a acesteia, un efect secundar care decurge din iubire.
Sensul suferinţei. Putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când ne confruntăm cu o situaţie lipsită de speranţă. Omul are potenţialul de a transforma o tragedie personală în triumf. Când ne aflăm în incapacitatea de a schimba ceva (aşa cum este exemplul unei boli incurabile), ne aflăm în faţa provocării de a ne schimba pe noi înşine. În niciun caz suferinţa nu este neapărat necesară găsirii unui sens în viaţă, dar găsirea acestui sens este posibilă chiar în ciuda suferinţei.
Aşa cum suferinţa umană poate fi transformată în realizare, vina generează oportunitatea de a se schimba pe sine într-o persoană mai bună, iar finitudinea vieţii poate aduce conştiinţa responsabilităţii propriei vieţi și acţiuni.
Articolul de mai sus reprezintă o introducere în logoterapie. O prezentare detaliată a acestei tehnici psihoterapeutice precum și o autobiografie a lui Viktor Frankl pot fi găsite în cartea Man’s Search for Meaning.
Bibliografie:
Viktor E. Frankl, Man’s Search for Meaning (Logotherapy in a Nutshell) (1992)
www.wikipedia.org
