Studii de antropologie şi neurologie arată că atracţia sexuală, iubirea romantică şi ataşamentul de tip conjugal activează în creierul nostru trei circuite care, deşi se suprapun parţial, sunt totuşi distincte. Ce putem învăţa de aici pentru viaţa noastră de cuplu?
“Acum îmi dau seama că eu voiam ca el să fie copleşit de mine” – mi-a spus, privindu-mă cu o mină dezorientată şi care aproape implora. Ar fi dorit să-i confirm că aşa e normal, ca bărbatul să fie copleşit de femeia de lângă el, să nu mai aibă ochi, urechi, cuvinte frumoase ori gesturi tandre pentru nimeni altcineva, “să nu pună nimic mai presus” de ea…
De atunci, am lucrat cu mai multe cupluri cu aceeaşi problemă: revolta şi uneori disperarea lui sau a ei că e înşelat(ă); enervarea lui sau a ei că e controlat(ă), că nu i se lasă “suficient spaţiu”; uneori, cel/cea care plânge mărturiseşte că a înşelat şi el/ea… De ambele părţi, frică, sentimente de vinovăţie, neîncredere în sine şi tendinţa de a se apăra dovedind=întărind vinovăţia celuilalt.
De ambele părţi, deşi, la prima vedere, cel care suferă este doar cel care se simte înşelat. Credeţi-mă, rareori am văzut un bărbat sau o femeie infidel(ă) lipsit(ă) de frici, de sentimente de vinovăţie, ori cu încrederea şi stima de sine neatinse: într-o situaţie de infidelitate, suferinţa este, de regulă, prezentă de ambele părţi şi nu cred că avem instrumente să cântărim cine suferă mai mult.
De o parte, frica de a nu fi iubit(ă) şi respectat(ă) cât şi-ar dori sau de a fi părăsit(ă) pentru altul/alta. De cealaltă parte, frica de a nu pune în pericol o relaţie de cuplu sau de familie pe care ar dori să o păstreze, deşi se simte atras(ă) sexual sau/şi emoţional sau/şi intelectual de altcineva, ori pur şi simplu frica de a nu pierde imaginea de om moral.
Sentimente de vinovăţie de ambele părţi: unul pentru că se simte atras de altcineva sau are o relaţie “extra-”; celălalt pentru că se întreabă unde a greşit de nu a putut “să-şi ţină” partenerul.
Încredere în sine şi stimă de sine scăzute de ambele părţi: unul îşi reproşează că nu e suficient de frumos/frumoasă şi sexi, ori nu câştigă suficient ca să-i ofere partenerului totul, astfel încât acesta “să nu simtă nevoia să caute în altă parte”; celălalt se simte imoral(ă), incorect(ă), mincinos/mincinoasă etc.
Reinterpretare a evenimentelor de ambele părţi: fiecare îşi “aminteşte” că celălalt a făcut una sau alta, însă “abia acum îmi dau seama că…”.
Eu nu fac terapie de cuplu, nu fac niciun fel de terapie: abordez orice problemă ca pe o problemă normală de viaţă (nu ca pe o rană sau boală care trebuie vindecată) şi le propun oamenilor să caute şi să găsească soluţii învăţând : şi informaţii şi competenţe noi, dar mai ales cum să prelucreze şi să folosească altfel informaţiile şi competenţele pe care deja le au; cum să privească lucrurile dintr-o perspectivă mai largă; cum să gândească mai nuanţat, dincolo de stereotipurile şi dogmele comune; cum să procedeze practic, pentru a construi relaţii durabile şi o viaţă de care să se bucure. Unii acceptă, alţii preferă să caute terapeuţi: e dreptul fiecăruia să aleagă.
“Ce e mai important pentru tine: să ai un soţ fidel sau să ai un partener pe care eşti sigură că poţi conta?”
Când am pus această întrebare prima dată, m-am ghidat doar după experienţa mea de viaţă: doamna din faţa mea, manager, mamă a unui copil de 2 ani, m-a privit contrariată câteva secunde, apoi a răspuns foarte hotărâtă: “Să am un partener pe care pot conta”. A fost răspunsul care i-a salvat relaţia cu soţul.
“Pe ce eşti sigur(ă) că poţi conta de la ea/el? Pe ce poate ea/el conta de la tine?”
A fost o altă întrebare utilă, într-o altă relaţie. Formulată la fel, doar ghidându-mă după experienţa mea de viaţă.
Obişnuiesc însă ca, de fiecare dată când am un client cu nevoi specifice, să caut informaţie ştiinţifică suplimentară, care ar putea fi de ajutor. De data aceasta, căutările m-au condus la o surpriză enormă.
Suntem crescuţi într-o cultură care propovăduieşte monogamia şi condamnă infidelitatea. (Nu discut aici despre inegalităţile de gen, evidente: suntem mai indulgenţi cu bărbaţii infideli şi mult mai severi în a judeca femeile infidele, iar femeile sunt de obicei mai neiertătoare şi mai dure, mai punitive, cu semenele lor decât sunt bărbaţii. Probabil că de aceea adulterul feminin e mai discret, mai bine protejat, şi trăim cu impresia că femeile înşală mai rar.)
La nivelul simţului comun, înţelegem prin monogamie=moralitate că un bărbat sau o femeie trebuie să se simtă atras(ă) sexual numai de persoana pentru care simte ceea ce numim iubire romantică şi să dorească să trăiască în aceeaşi casă, să facă şi să crească copii cu persoana respectivă. Dacă spui că iubeşti pe cineva, atunci e musai să nu te mai uiţi după alţii/altele şi e musai să-ţi doreşti să împarţi toată viaţa cu el / ea. Dacă te căsătoreşti, “e normal” să fii şi să rămâi îndrăgostit(ă) de soţia/soţul tău, sau măcar să nu te îndrăgosteşti de altcineva, şi “e normal” să simţi atracţie sexuală numai pentru ea/el, în niciun caz pentru altcineva.
Or, studii relativ recente de antropologie şi neurologie arată că în creierul nostru aceste trei tipuri de informaţie sunt prelucrate în trei circuite care, deşi se intersectează şi se suprapun parţial, sunt totuşi distincte: un circuit neuronal răspunde de impulsurile sexuale, un alt circuit se activează atunci când simţim ceea ce numim iubire romantică şi un al treilea funcţionează atunci când simţim un ataşament de tip conjugal, faţă de un partener cu care simţim că putem şi vrem să facem şi să creştem copii. În plus, un nivel ridicat de testosteron – care ţine de chimia naturală, specifică fiecărui organism – stimulează apetitul pentru relaţii sexuale cu parteneri diferiţi.
Eu deduc de aici că aceste trei tipuri de impulsuri şi emoţii pot fi trăite împreună, dar pot fi trăite şi separat. Altfel spus, nu e obligatoriu să fim vinovaţi atunci când ne căsătorim sau rămânem căsătoriţi cu o persoană cu care putem colabora în direcţia unui sens al vieţii comun, dar de care nu ne (mai) simţim foarte atraşi sexual sau faţă de care nu simţim ceea ce numim iubire romantică. Nici atunci când ne îndrăgostim (romantic) de o altă persoană. Nici atunci când ne simţim atraşi sexual de altcineva. Face parte din natura noastră să putem trăi disociat aceste lucruri. (Atenţie: a simţi e una, iar a da curs trăirilor respective e alta!)
Mai deduc şi că iubirea romantică şi atracţia sexuală nu sunt absolut indispensabile pentru ca un cuplu/o familie să funcţioneze: ele contribuie, indubitabil, la o calitate mai bună a vieţii de cuplu şi ar fi de dorit să existe, însă un cuplu se poate “încălzi la acelaşi foc şi mânca din aceeaşi oală” – cum spun francezii -, chiar dacă nivelul atracţiei sexuale şi al iubirii romantice e scăzut.
Dimpotrivă, oricât de mare ar fi atracţia sexuală ori iubirea romantică, absenţa activării celui de-al treilea circuit face decizia de căsătorie foarte grea şi familia nefuncţională. Acesta este ingredientul fundamental al căsătoriei şi familiei: sentimentul că poţi face lucruri esenţiale împreună cu celălalt, cum ar fi, de exemplu, perpetuarea “sângelui” şi creşterea progeniturilor, dar orice alt proiect care ţine de un sens comun al vieţii poate avea consecinţe similare: afecţiune reciprocă (a-ţi păsa de binele celuilalt şi a contribui la binele lui, a-l proteja de suferinţă), apreciere şi respect reciproce (a-i recunoaşte deschis meritele şi a-l recompensa pentru acestea), angajarea responsabilă şi pe termen lung în proiectul comun, a face echipă cu celălalt, încrederea că poţi conta pe celălalt şi garanţii că şi el poate conta pe tine…
Intuitiv, majoritatea simţim că suntem programaţi natural să putem trăi simultan “iubiri” diferite pentru persoane diferite: atracţie sexuală, iubire romantică, ataşament conjugal… Dar, pentru că ne-am îmbibat din prima secundă de viaţă de ideea monogamiei înţeleasă aşa cum am explicat mai devreme, ne refuzăm dreptul la normalitate şi moralitate dacă simţim simultan forme diferite de atracţie pentru mai multe persoane.
Problema vine din aceea că, în lumea actuală, îmbibată de o filosofie care, pe de o parte susţine monogamia, iar pe de altă parte spune că sexul fără inhibiţii şi iubirea romantică ar fi componente obligatorii ale autenticităţii şi fericirii, le preferăm pe acestea din urmă în detrimentul căsătoriei şi familiei. Aşa se explică – între alte explicaţii, desigur – de ce avem tot mai puţine căsătorii şi tot mai multe divorţuri.
Ce e de făcut?
Sigur, ideal ar fi să ne îndrăgostim şi să rămânem îndrăgostiţi de persoana cu care simţim că putem “trage la aceeaşi căruţă” şi cu care avem o relaţie sexuală excepţională. Însă – o ştim cu toţii – prea puţini sunt norocoşii în cazul cărora cele trei circuite neuronale se declanşează simultan la vederea aceleiaşi persoane şi rămân blocate la vederea oricărei alte persoane.
Noi ceilalţi mai puţin norocoşi avem nevoie să învăţăm să ne redefinim aşteptările: întotdeauna ne simţim înşelaţi mai mult din cauza aşteptărilor noastre decât din cauza faptelor celuilalt.
Apoi, avem nevoie să învăţăm să gestionăm şi propriile trăiri, şi relaţia cu trăirile celuilalt. Relaţia cu partenerul sexual sau/şi romantic sau/şi conjugal este, cu certitudine, una dintre principalele dimensiuni ale inteligenţei emoţionale. Una dintre dimensiunile care se învaţă cel mai greu.
Cel mai adesea, adulterul nu este decât pretextul – admis social – pentru finalul unei relaţii care, de fapt, nu funcţionează în componenta sa fundamentală: un sens comun al vieţii, o “căruţă” la care cei doi trag împreună.
Cunosc cupluri care au rămas în relaţii foarte bune – împreună sau separaţi/divorţaţi – după un adulter real sau mai multe.
şi cunosc cupluri în care partenerii se întrec în a se face reciproc să sufere, deşi pot scrie pagini întregi cu aspecte funcţionale ale relaţiei, doar pentru că unul sau fiecare aşteaptă de la celălalt mai mult decât e realist (nu spun “normal”, nici “moral”, ci realist) să aştepte.
Dumneavoastră ce alegeţi?
Încercaţi să răspundeţi, pe baza celor de mai sus, la întrebările pe care vi le puneţi, poate:
:: Atunci când partenerul meu/partenera mea se uită după alta/altul, înseamnă sigur că nu mă respectă? E cazul să fac o scenă?
:: Atunci când găsesc apeluri sau mesaje erotice în telefon, de ce anume mă tem de fapt? Ajută dacă îi controlez telefonul, corespondenţa etc.?
:: Atunci când aflu că a petrecut o noapte sau mai multe cu altcineva, înseamnă sigur că nu mă iubeşte?
:: Atunci când aflu că are o relaţie (sau mai multe), înseamnă sigur că nu mă respectă sau că se gândeşte să mă părăsească?
:: E mai bine să renunţ la o relaţie care funcţionează sub toate celelalte aspecte, dar în care mă simt trădat sau ameninţat sexual sau emoţional?
:: Dacă “am călcat strâmb” şi iau măsuri ca celălalt să nu afle, greşesc de două ori?
:: E mai bine să renunţ la o relaţie care funcţionează sub toate celelalte aspecte, dar nu-mi oferă suficiente satisfacţii sexuale?
:: E mai bine să renunţ la o relaţie care funcţionează sub toate celelalte aspecte, pentru că mă simt atras irezistibil / m-am îndrăgostit de o altă persoană?
:: Ce e mai important pentru mine: sexul, iubirea romantică, fidelitatea sau să pot realiza un sens al vieţii împreună cu celălalt, să pot conta pe el?
:: Pe ce anume, concret, pot conta de la celălalt? Pe ce poate el / ea conta de la mine?
:: Cum e mai bine să procedez pentru a păstra cât pot mai mult din ce funcţionează în relaţia noastră?
*
De regulă, bărbaţii sunt surprinşi şi foarte interesaţi când iau cunoştinţă de cele scrise în acest articol. Femeile sunt la început contrariate şi gata să susţină cu pasiune opusul ideilor mele; apoi, dacă au puterea să gândească realist, lucid, dincolo de idealuri, utopii, stereotipuri şi dogme internalizate fără reflecţie critică, pot reuşi să-şi păstreze relaţiile şi să se bucure de ele pe termen lung.
Sunt femeie şi sunt eu însămi plină de idealuri de toate felurile. Sunt de acord că viaţa ar fi mult mai confortabilă, mai simplă dacă fiecare dintre noi am fi angajaţi fidel – şi romantic, şi sexual, şi ca sens al vieţii – într-o singură relaţie. Dar lucrurile nu stau aşa, organismele noastre şi viaţa reală sunt mai complicate decât schemele noastre mentale, iar înţelepciunea ne îndeamnă să ieşim din linearitatea idealului şi să căutăm strategii de viaţă flexibile şi mai sofisticate. Sigur că e mai obositor, dar nu sunt deloc sigură că viaţa ar fi mai frumoasă într-o lume care ar reproduce fidel simplitatea idealului.
**
“Dar dacă adulterul e permanent? atunci ce mai faci? devii obsedat de fidelitate?” - mă întreabă o clientă, după lectura acestui articol.
Ai întotdeauna posibilitatea să alegi. Mă tem că, dacă te atrag doar persoanele cu un nivel al testosteronului ridicat, altfel spus bărbaţii puternici, “masculini”, virili, ori femeile puternice, ai nevoie să-ţi asumi riscul adulterului repetat şi să înveţi să-ţi gestionezi sensibilitatea la infidelitate. Nici mie nu-mi place, dar viaţa e frumoasă doar dacă înveţi să te focalizezi pe ce contează cel mai mult pentru tine şi să faci faţă lucrurilor care nu-ţi plac. Dacă, pentru tine, contează mai mult fidelitatea decât toate celelalte lucruri pe care ţi le poate oferi o relaţie, alegi în consecinţă; însă e foarte util să conştientizezi de unde vine interesul tău atât de mare pentru fidelitate şi cât de solide sunt argumentele care îl susţin. Dacă, dimpotrivă, găseşti că relaţia îţi oferă – sau ţi-ar putea oferi, dacă tu ai acţiona altfel – lucruri mai importante pentru tine decât fidelitatea, iarăşi alegi în consecinţă.
Ai întotdeauna şi dreptul şi responsabilitatea să alegi!
Bibliografie:
www.helenfisher.com/downloads/articles/15npolve.pdf
www.helenfisher.com/downloads/articles/INFIDELITY.pdf
www.helenfisher.com/downloads/articles/14defining.pdf
www.helenfisher.com/downloads/articles/10lustattraction.pdf
www.youtube.com/watch?v=D8Od-bsCsFA
