Tulburarea de personalitate multiplă (TPM) este etichetată ca tulburare de identitate disociativă (TID) atunci când produce suferinţă unei persoane și este clasificată ca tulburare psihică. Despre TID am vorbit în contextul tulburărilor disociative din capitolul 12 (Psihologia anormalului). Multe cazuri de personalitate multiplă nu sunt tulburări psihiatrice, după standardele moderne. Așa cum vom vedea atunci când ne vom lovi de perena întrebare, "Ce definește comportamentul anormal?" în capitolul următor, experții sunt de acord că tulburările psihiatrice (care merită această etichetă) sunt doar acelea care provoacă suferinţă.

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.10: Personalitatea) - (Partea I: Ce este personalitatea)


Un analiză a site-urilor web despre personalitatea multiplă va arăta că persoanele care se autoidentifică ca personalități multiple nu sunt, în genere, nemulţumiţi de starea lor. Deseori se mândresc cu ea.

Psihologii și psihiatrii recunosc, de asemenea, că fenomene foarte asemănătoare personalității multiple pot apărea în ritualuri religioase. De exemplu, dansul extatic care produce o stare de transă se regăsește atât în ​​Africa, cât și în rândul creștinilor penticostali americani.

În cultura noastră, personalitatea multiplă este asemănată cu jocul actoricesc. Este vorba despre tehnica prin care un actor încearcă identificarea emoțională completă cu personajul, pentru a da viață acestuia pe cameră sau pe scenă.

Personalitatea multiplă nu este un fenomen nou. Taylor și Martin (1944) au descoperit 76 de cazuri de personalitate multiplă în literatura de limbă engleză, înainte de publicarea best-sellerurilor moderne despre personalitatea multiplă.

Cea mai veche relatare privind personalitatea multiplă datează din anul 1817 și aparține doctorului Mitchill. Lucrarea a fost intitulată "A Double Consciousness, or a Duality of Person in the Same Individual" (O conștiință dublă sau dualitatea persoanei în același individ). Cazul respectiv implica o tânără pe nume Mary Reynolds a cărei familie venise în Pennsylvania din Anglia în 1797, când Mary avea patru ani.

Personalitatea originală a lui Mary era melancolică și timidă. A doua personalitate (care a apărut la vârsta de 19 ani) era "spirituală" și "iubitoare de companie".

După o perioadă de ajustări a doua personalitate a devenit dominantă. Când Mary avea 36 de ani, a rămas doar a doua personalitate și aceasta a continuat să fie singura existentă până la moartea ei, survenită la 61 de ani.

În ce mod era Mary Reynolds tipică pentru pacienții cu TID?

Mary Reynolds era tipică pentru pacienții recunoscuți cu personalitate multiplă. Ea avea o educație strictă. Personalitatea ei originală era timidă și tristă, dar a doua personalitate era neinhibată și iubitoare de distracție. Cazul ei a fost menționat la un moment dat, înainte de cunoașterea hipnozei, deci el nu fusese indus de hipnoză.

Același model de bază a fost găsit și în celebrul caz al lui Eve. Acesta a fost publicat în best-seller-ul lui Thigpen și Cleckley (1957): The Three Faces of Eve (Cele trei fețe ale Evei).

Personalitatea originală (Eva Albă) era timidă și reprimată, în timp alternativa ei (Eva Neagră) era lipsită de griji. Se știe că hipnoza nu a fost implicată în crearea unei personalități alternative, deoarece Eva Neagră i-a scris o scrisoare terapeutului ei, înainte de folosirea hipnozei de către acesta.

Lucrarea Cele trei fețe ale Evei a fost publicată în 1957 și a devenit un best-seller, apoi s-a făcut un film după ea cu Joanne Woodward în rolul Evei. În 1973 a fost publicată Sybil, o altă lucrare cu aceeași temă. Și după aceasta s-a turnat un film, din nou cu Joanne Woodward, de data aceasta în rolul psihiatrului, dr. Wilber.

Se pare că, în fapt, cazul Sybil  a fost unul neautentic, cu excepția cazului în care cineva ar prefera termenul "fraudă". Sybil (al cărui nume real era Shirley Mason) punea în scenă diferite identități sub îndrumarea terapeutului ei, Flora Rheta Schreiber (dr. Wilber în carte și în film). Schreiber a cunoscut-o pe Shirley Mason cu zece ani înainte de a decide că ea avea mai multe personalități.

Cei doi au avut o relație lungă și apropiată (inclusiv 2.354 sesiuni de cabinet, hipnoză, conviețuire la un moment dat și administrarea repetată de pentotal de sodiu).
Shirley Mason a citit, de asemenea, cartea Cele Trei Fețe ale Evei și a găsit-o fascinantă.

Medicul lui Mason a început să scrie o carte despre cazul Mason cu mult înainte de încheierea acestuia. Lui Mason i s-a oferit o parte din redevențe pentru cazul în care personalitatea ei se reintegra și se vindeca, lucru care s-a întâmplat.

La începutul anilor '90, dezvăluirile despre acest caz au venit de la dr. Herbert Spiegel, care a servit ca stagiar în terapia lui Shirley Mason, când dr. Schreiber era plecat din oraș.

În timpul sesiunilor cu Mason, a relatat dr. Spiegal, Shirley a întrebat dacă dr. Spiegel ar prefera ca ea să vorbească despre alter egourile ei sau să le interpreteze ca și cum i-ar fi proprii, așa cum prefera dr. Schreiber.

Cu alte cuvinte, Shirley Mason știa foarte bine că acționează pentru a satisface dorințele terapeutului ei. Această revelație a fost verificată ulterior prin informații detaliate din transcrierile tratamentului.

Care a fost intenția inițială a lui Merskey, în analiza cazurilor vechi? Ce a concluzionat el?

S-ar fi putut ca și alte cazuri vechi de personalitate multiplă să fi fost răspunsuri la relațiile sociale cu medici sau terapeuți. Merskey (1992) a reanalizat cazurile vechi identificate de Taylor și Martin (1944). Merskey a scris:


Mi s-a părut că publicitatea devenise atât de răspândită, încât nu exista nicio modalitate prin care să putem spune cu certitudine că în ultimul timp ar fi apărut vreun caz despre care să fim siguri că nu fusese de loc influențat prin sugestie...

Analiza istorică a oferit o modalitate de a rezolva această dificultate. Dacă ar fi existat cazuri reale înaintea dezvoltării unei publicități extinse...ele ne-ar fi permis să aflăm în ce costau adevăratele cazuri la origine...

Din acest motiv am făcut o trecere în revistă a cazurilor istorice majore, examinând documentele originale, în măsura în care acestea erau accesibile. Spre surprinderea mea, nu a fost niciun singur caz care să permită un diagnostic valid de TID, care să nu sufere de neînțelegeri, sau de efectele sugestiei...

Am început ca cineva care credea că personalitatea multiplă ar putea exista, dar numai rareori. Am terminat ca un sceptic care a descoperit că nu a existat niciun caz real în trecut la care să ne putem raporta și pe baza căruia să concluzionăm că manifestările prezente nu erau generate de forțe sociale și profesionale. (Merskey, 1992).


Scepticismul lui Merskey a repetat îndoielile psihiatrilor care au tratat-o pe Eva și au scris Cele Trei Fețe ale Evei: Thigpen și Cleckley. Ei s-au alarmat de creșterea bruscă a diagnosticului de personalitate multiplă după apariția cărții lor. Ei au scris:

În ultimele 3 decenii am consultat împreună zeci de mii de cazuri de pacienți cu probleme psihice. Dintre toți, doar unul (prezentat de un psihiatru din Georgia) părea a fi în mod incontestabil un caz de personalitate multiplă autentică. (Thigpen & Cleckley, 1984)

 


Ce gândeau Thigpen și Cleckley despre sutele de cazuri care le-au fost adresate?

Sute de cazuri au fost îndrumate către Thigpen și Cleckley cu suspiciunea de personalitate multiplă, după publicarea de către ei a lucrării Cele Trei Fețe ale Evei, fapt care i-a impus ca autorități pe această temă. În afara de unul, toți s-au dovedit a fi "oameni care cautau atenție, încercând să se sustragă răspunderii pentru crimele comise sau cautând o schimbare dramatică într-o viață nesatisfăcătoare. "

Rețineți că Merskey, Thigpen și Cleckley au adoptat presupunerea că pentru a fi o entitate clinică "adevărată" o tulburare trebuie să se impună asupra unei persoane libere asemenea unei infecții sau a unei boli. Dacă personalitatea multiplă apărea dintr-o relație terapeutică sau dintr-o relație medic-pacient, ea nu mai era considerată autentică prin definiție.

Dacă cineva ar căuta un marker adevărat sau autentic al TID, celălalt criteriu evident ar putea fi amnezia. Personalitatea originală trebuie să aibă amnezie pentru perioadele când apar personalitățile alternative, și acest lucru este cunoscut tuturor celor care se confruntă cu personalitatea multiplă.

Când apare amnezia pentru activitățile personalității alternative, personalitatea multiplă are similitudini cu starea de fugă disociativă, care poate apărea în cazul unui atac cerebral. Vom discuta despre tulburările disociative în capitolul următor.

Totuși, apariția amneziei în cazurile de personalitate multiplă poate fi opțională, existând atunci similitudini cu stările hipnotice. Dar existența unor astfel de cazuri poate lega amnezia de personalitatea multiplă, poate chiar în mod uzual, dar nu în mod necesar.

Aceasta este starea de lucruri cu hipnoza. Amintiți-vă din discuția noastră despre hipnoză din capitolul 3 (Starea conștiinței): odinioară hipnoza era definită ca amnezie.

De la mijlocul până la sfârșitul anilor 1800, despre o persoană nu se putea spune că fusese hipnotizată cu adevărat decât dacă nu-și mai putea aminti perioada de hipnoză. Apoi s-a descoperit că oamenii își puteau aminti evenimentele din timpul hipnozei.

Pentru ca subiecții să-și amintească evenimentele hipnozei, mai târziu, ei trebuiau îndemnați să facă acest lucru. Sugestia cauza hipnoza, și tot sugestia era cheia amintirii ulterioare a evenimentelor din timpul hipnozei.

Ceva similar s-a întâmplat cu Eve (Chris Sizemore), unul dintre puținele cazuri de personalitate multiplă considerate autentice de către Thigpen și Cleckley. În timpul unei ședințe timpurii de hipnoză, Eva 2 (alterul răutăcios) a fost rugată să vorbească cu Eva 1 (personalitatea tristă, obișnuită) apelând la vocea lor internă, comună, la un semnal al psihiatrului.

Acesta a fost un exemplu de sugestie post-hipnotică. Ea a fost executată, așa cum era planificat, în timp ce Eva 1 vorbea cu terapeutul.

Ochii i s-au lărgit cu mirare și ea i-a spus atunci psihiatrului că a realizat că are într-adevăr o personalitate separată în interiorul ei. Barierele obișnuite ale memoriei ei au fost înlăturate, iar acest lucru s-a întâmplat pur și simplu sugerându-i-se că așa va fi.

În anii '90, au apărut două teorii opuse cu privire la originea tulburării de identitate disociativă (TID). Ele par a fi opuse, dar mai mulți cercetători au subliniat că ar putea fi amândouă adevărate. Ele nu se exclud reciproc.

Modelul post-traumatic (MPT) este presupunerea inițială că personalitatea multiplă poate acționa ca o apărare împotriva amintirilor traumatice (Gleaves, 1996). Această idee merge înapoi la anii 1880 și la conceptul de disociere al lui Pierre Janet, ca modalitate de divizare a materialului dureros din conștiință.

Pentru cei care subscriu la modelul post-traumatic, TID poate fi definit ca un "sindrom de stres post-traumatic cu originea în copilărie" (Chance, 1986). În aproape toate cazurile considerate autentice, originea sindromului se află în anii preșcolari.

Cazul Eve original se potrivește cu acel model. Chris Sizemore (femeia din Augusta, Georgia, numită Eve în celebrele cărți) asocia problema ei cu o serie de incidente din copilărie.

O amintire implica un corp scos dintr-un iaz din apropierea casei. Cealaltă o implica pe bunica ei iubită, căreia îi ceruse să se joace cu ea cu mingea sub pridvor și care murise curând după aceea, lăsând-o pe preșcolara Chris să creadă că ea ar putea fi responsabilă de moartea bunicii ei.

Ambele amintiri "au revenit" târziu în terapie, pe măsură ce diferite personalități ale lui Sizemore s-au reintegrat. Acest lucru ar corespunde modelului post-traumatic, în care este de așteptat ca integrarea memoriei să acompanieze reintegrarea personalității.

Flora Rheta Schreiber, terapeutul lui Shirley Mason, a urmat același scenariu, localizând amintiri traumatice în copilăria timpurie. Cu toate acestea, transcrierile sesiunilor de terapie au arătat că Schreiber i-a sugerat în mod direct amintiri lui Shirley Mason (Sybil), în timp ce Mason se afla sub efectele pentotalului de sodiu, un drog puternic.

Dr. Schreiber i-a sugerat detalii despre tortura sexuală a mamei ei. Shirley le-a inclus îndatoritoare între amintirile ei. Scenele din filmul despre Sybil, prin care se dovedea că amintirile ei erau autentice, au fost scrise pentru film și nu apar în carte.

Existența unui caz fraudulos nu demonstrează că și alte revendicări de personalitate multiplă sunt o fraudă. Arată însă o limită neclară între cazurile clinice și prefăcătorie și susține afirmația lui Merskey că manifestările de personalitate multiplă apar sub influența relațiilor sociale.

Care a fost modelul sociocognitiv Spanos?

Modelul influenței sociale asupra personalității multiple a fost cel mai clar menționat în modelul sociocognitiv al lui Nicholas Spanos (1996). Spanos a sugerat că personalitățile multiple apar ca rezultat al interacțiunii cu un terapeut care le provoacă.

Lilienfeld și colab. (1999) a subliniat că acest lucru nu implică înșelăciune conștientă nici din partea clienților, nici din partea terapeuților. Punerea în scenă a rolului ar putea fi rezultatul încercării unui client de a face ceea ce terapeutul (care crede în TID) se așteaptă să se întâmple.

Această explicație primește sprijin din existența a două alte narațiuni ale grupului de supraviețuitori. În anii '90, grupuri mari de indivizi au declarat amintiri despre OZN, răpire și abuz situal satanic. La fel ca în cazul TID, aceste amintiri au fost în mod obișnuit provocate sub hipnoză sau în timpul terapiei de către consilieri care știau în prealabil ceea ce vor găsi.

În ambele cazuri (răpirea și abuzul titual satanic de către OZN), încercările de a investiga realitatea din spatele amintirilor nu au evidențiat nicio dovadă care să corespundă numărului mare de reclamații. În ambele cazuri, terapeuții au insistat că ei știau mai bine, încurajând clienții să considere că amintirile lor recuperate sunt autentice.

Explicația sociocognitivă a TID este susținută de existența multor stări disociative specifice culturii, denumite în mod obișnuit stări de transă, care apar în condiții aprobate. "Disocierea asociată cinetic" (dansul într-o stare de transă) se găsește în multe comunități africane indigene și, de asemenea, într-o varietate de religii. Henning (2013) notează:

În plus, transele sunt adesea explicate ca posesiuni de către o ființă sau o divinitate spirituală. Această posesie poate varia de la posedarea de către zeitatea pozitivă, aprobată social, până la posesiunea demonică, negativă, nevalidată...

Pe scurt, Henning argumentează:

Simptomele disociative sunt puse în scenă printr-un context cultural a ceea ce este considerat potrivit. În America de Nord, unde TID este foarte răspândită în comparație cu alte culturi, modelul sociocognitiv sugerează că terapeuții joacă un rol major în formarea culturală a simptomelor disociative din TID.


Concluzii

Deși Gordon Allport a susținut că a găsit 50 de definiții ale personalității în studiul său clasic din anii '30, el a identificat trei abordări principale. Folosind o terminologie mai simplă decât Allport, aceste trei abordări sunt (1) definițiile "omnibus" (pe care Allport le-a considerat inutile), (2) abordarea trăsăturilor și (3) abordarea sistemică (identificarea diferitelor niveluri sau sisteme în cadrul personalității umane).

Tipul de definiție respins de Allport, definiția omnibus, este singurul tip care include toate informațiile disponibile despre o persoană. Ar putea fi de fapt cea mai bună abordare a definirii personalității în epoca datelor mari și a IA.

Trăsăturile sunt caracteristici durabile ale unui individ. Tipurile sunt colecții de trăsături care definesc o categorie de ființe umane. Tipurile sunt, în principiu, stereotipuri. Ele reflectă obiceiurile și moda culturilor, astfel încât este posibil ca ele să apară și să dispară pe măsura schimbării culturilor.

Raymond B. Cattell a fost cunoscut pentru analiza sa multivariată a trăsăturilor. El a găsit 16 dimensiuni, 15 trăsături de personalitate plus inteligența generală, care ar putea fi măsurate cu testul său 16-PF.

Cattell credea că cele mai importante două trăsături erau extraversiunea / introversiunea și anxietatea / non-anxietatea. Eysenck a ajuns la concluzii similare, marcând aceleași două extraversiunea / introversiunea și stabilitatea / instabilitatea.

Cercetarea din anii '70 și '80 a identificat cele mai importante trăsături de personalitate, definite ca trăsăturile cele mai capabile să discrimineze între diferite persoane. Rezultatul a fost o convergență a mai multor echipe independente de investigație pe aceeași listă de patru trăsături, cinci dacă inteligența este inclusă. Acest lucru a devenit cunoscut ca Big Five.

Thomas Bouchard a realizat un studiu unic al gemenilor identici separați la naștere și crescuți în gospodării separate. El a constatat că scorurile IQ și rezultatele testelor standardizate de personalitate aplicate gemenilor pe care i-a studiat nu erau foarte asemănătoare.

Cu toate acestea, în domeniul manierelor personale, al posturii, al simțului umorului și al variatelor ciudățenii și preferințe, gemenii identici erau adesea remarcabil de asemănători. Acest lucru era adevărat chiar dacă (ca și în grupul unic al lui Bouchard) ei erau crescuți în familii diferite.

În anii 1930, testele de personalitate precum Rorschach și MMPI au devenit utilizate pe scară largă. MMPI original a fost destinat să ajute la diagnosticarea tulburărilor psihiatrice. Trei scale de validitate au avut ca scop să determine dacă persoanele care efectuează testele încearcă să păcălească un examinator.

MMPI a devenit cel mai răspândit test psihologic și s-au dezvoltat peste 400 de scale noi, bazate pe aceeași listă de întrebări. Deoarece constă în întregime din întrebări, la care răspunsul este adevărat / fals, MMPI poate fi administrat și scorat de calculator.

Cu toate acestea, MMPI nu măsoară ceea ce majoritatea oamenilor numesc personalitate. De exemplu, gemenii identici nu au neapărat scoruri similare la MMPI, deși majoritatea oamenilor le evaluează personalitatea ca fiind foarte asemănătoare. Poate că "ciudățeniile și preferințele" sunt mai aproape de ceea ce numim personalitate decât rezultatele așa-numitelor teste de personalitate.

Personalitatea multiplă nu este neapărat o tulburare psihiatrică ("tulburare de identitate disociativă"), deoarece aceasta nu  provoacă întotdeauna suferinţă oamenilor. Personalitatea multiplă are o istorie lungă, cu zeci de cazuri identificate înainte ca tulburarea să fie popularizată de către autorii cei mai bine vânduți de la mijlocul secolului al XX-lea.

Recent, două perspective asupra personalității multiple au devenit dominante și ele nu sunt incompatibile. Una vede personalitatea multiplă ca tulburare de stres post-traumatic cu origine în copilărie. Cealaltă o vede ca o relație construită social cu un terapeut sau cu o figură similară, care implică sugestia.



Imagine: www.flickr.com
Traducere de Maricica Botescu, după Multiple personality, cu acordul autorului

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.