Feţe interpretate în acelaşi mod de oameni din culturi diferite

Cuvintele emoție și motivație sunt legate etimologic între ele (în istoria limbajului). Motiv provine de la lat. motus - mișcare. Emoție provine de la lat. emotus - mișcat. Emoțiile ne mișcă; motivele ne mișcă. Tot ce te motivează te mișcă, probabil, și din punct de vedere emoțional. Un eveniment care îți produce emoții puternice te poate motiva să te orientezi spre ceva sau să te îndepărtezi de ceva.

 

 Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.9: Motivaţia şi emoţia) - (Partea a IV-a: Emoţiile)



Cum se reflectă "dihotomia de bază" în emoții?

Dihotomia motivațională bazală, de apropiere ori de evitare, pare să stea la baza întregii vieți, inclusiv a celei psihologice. Există și excepții (deși furia este negativă, poate implica apropierea de o persoană pentru luptă), dar, în cea mai mare parte, emoțiile și comportamentele intră într-una din cele două categorii:

Pozitive                   Negative
(de) Apropiere          (de)  Evitare
Plăcute                     Dureroase
(de) Întărire              (de) Reprimare
Bune                         Rele
Fericite                     Triste

În Arheologia minții: Originea neuro-evoluționistă a emoțiilor umane, Panksepp și Biven (2012) au reunit dovezile care arată că emoțiile au evoluat fie în direcția apropierii, fie în cea a evitării. Autorii au enumerat 7 răspunsuri emoționale de bază care pot fi evocate de creierul animalelor, în cazul stimulării creierului profund:

Comportament care vizează rezultate pozitive sau recompense:
• căutarea
• pofta
• îngrijirea
• jocul

Comportament care vizează evitarea sau apărarea:
• furie
• frică
• panică

Care sunt dovezile că emoțiile pot fi exprimate fără un cortex cerebral?

Aceste comportamente sunt profunde. De exemplu, ceea ce numesc Panksepp și Biven comportamente de "căutare" (și comportamente de tip "apetit") apar chiar și la animalele decorticate (cu cortexul îndepărtat de la naștere). Unul dintre primele comportamente la multe specii este căutarea mamelonului, care are loc înainte de maturizarea cortexului. Copiii umani născuți fără cortex cerebral, un defect din naștere rar, pot suge în mod normal. De asemenea, ei zâmbesc și se încruntă ca răspuns la stimuli interni, deși nu-și formează niciodată capacitatea de a percepe mediul.

Câte emoții de bază listează teoreticienii de obicei? Câte expresii emoționale distincte au fost identificate de un calculator?

În decursul anilor, diferiți filosofi și psihologi au încercat să producă liste de emoții de bază. Deseori ele sunt asociate cu numărul magic 7, plus sau minus 1.

Descartes a găsit șase pasiuni (iubire, ură, dorință, bucurie, tristețe, admirație). Darwin a găsit șapte clustere de emoții descrise în cartea sa "Expresia emoției la om și animale" (1872). Ele au format titluri de capitole:
• Supărarea, anxietatea, durerea, descurajarea, disperarea
• Bucuria, entuziasmul, Dragostea, Sentimentele de tandrețe, Devotamentul
• Reflecția, Meditația, Răceala, Slăbiciunea, Determinarea
• Ura și Furia
• Desconsiderarea, Disprețul, Dezgustul, Vinovăția, Mândria, Neputința, Răbdarea, Afirmarea și Negarea
• Surpriza, Uimirea, Frica, Groaza
• Atenția către propria persoană, Rușinea, Timiditatea, Modestia, Îmbujorarea

Robert Plutchik, în Emoții: O sinteză psiho-evolutivă (1980), a identificat o serie de liste suplimentare de emoții de bază din sursele istorice:

(Din McDougall, 1921): frică, dezgust, mirare, furie, supunere, euforie, "tandrețe" (asociată, de exemplu, cu comportamentul părintesc)
(Din Jorgensen, 1928): teamă, fericire, durere, dorință, furie, timiditate
(Din Tomkins, 1962): interes, surpriză, bucurie, neliniște, frică, rușine, dezgust, furie
(Din Izard, 1971): interes / excitare, bucurie / veselie, surpriză / spaimă, mâhnire / tulburare, dezgust / dispreț, mânie / furie, rușine / umilință, frică / teroare

Toate listele de mai sus au fost derivate intuitiv. Paul Ekman (1972) a încercat să folosească metode mai obiective. El a analizat mușchii feței utilizați în expresiile emoționale și a venit cu șase emoții de bază: furie, frică, dezgust, fericire, surpriză și tristețe.

Plutchik (1980), după ce a evocat listele tuturor celorlalți, a oferit propria sa listă de opt emoții de bază: bucurie, încredere, frică, surpriză, tristețe, anticipare, furie și dezgust.

Toate cele de mai sus aparțin de cultura occidentală, dar iată și o listă din medicina tradițională chineză care enumeră șapte emoții: furie, frică, spaimă, durere, bucurie, îngrijorare, caracter meditativ.

Există teme comune. Toată lumea listează frica, mânia sau furia. Toată lumea enumeră fericirea sau bucuria. Unii cercetători au urmat modelul lui Ekman, încercând să obțină definiții operaționale obiective ale emoțiilor prin analizarea expresiilor faciale. Du, Tao și Martinez (2014) au creat o mare bază de date de expresii faciale prin intermediul unui computer pentru a afla care dintre acestea ar putea fi distinse în mod clar una față de alta.

Expresiile faciale au fost analizate utilizând o listă de mușchi faciali numiți unități de acțiune sau UA-uri. Ekman a enumerat în cele din urmă 80 de UA-uri; alți cercetători folosesc între 40 și 100 de UA-uri. Du și colegii au folosit lista lui Ekman. Ei au descoperit că software-ul de recunoaștere facială a calculatorului ar putea să discrimineze 21 de expresii faciale diferite (Du, Tao și Martinez, 2013).

Ce proces are o influență unică asupra emoțiilor în cazul oamenilor?

S-ar putea presupune că fiecare emoție distinctă este legată de un model anume de activare a creierului, dar acest lucru nu se întâmplă. Lindquist, Wager, Kober, Bliss-Moreau și Barrett (2012) au descoperit că o singură emoție, în diferite ocazii, ar putea fi însoțită de diferite modele de activare în creier.

O influență unică asupra emoției o are limbajul. Emoțiile umane sunt foarte afectate de ceea ce credem sau ne spunem nouă înșine despre realitate.

Tehnica principală folosită de terapeuții cognitiv-comportamentali pentru a ajuta oamenii să se ocupe de emoțiile supărătoare cum ar fi furia, teama și anxietatea, este reorganizarea cognitivă. Aceasta este un mod fantezist de a spune, "Găsiți un mod diferit de a interpreta lucrurile". Albert Ellis a proiectat o întreagă terapie în jurul modificării discursului cu sine însuși sau a discursului interior, pentru modificarea emoțiilor supărătoare.

Ellis a subliniat că modelul nostru asupra lumii este întotdeauna o interpretare. Felul în care interpretăm sau apreciem evenimentele ne poate modifica reacțiile emoționale. Vom reveni la această idee în capitolul 14 (Frontiere).

Care este teoria lui James-Lange?

La sfârșitul anilor 1880, William James și apoi la Harvard fiziologul danez Carl Lange au dezvoltat în mod independent aceeași teorie a emoției. Ambii au sugerat că emoția se datorează perceperii schimbărilor din organism.

Aceasta a devenit cunoscută sub numele de teoria lui James-Lange. După cum scria James (1890), Teoria mea... este că schimbările corporale sunt legate direct de perceperea faptului existent, iar aceste schimbări sunt reflectate de trăirile noastre sub formă de emoție...astfel, ne pare rău pentru că plângem, suntem furioși pentru că lovim, suntem temători pentru că tremurăm.

Teoria lui James/Lange are o anumită plauzibilitate, deoarece (așa cum am observat pe pagina anterioară) emoțiile sunt lucruri care "ne mișcă". Când simțim că se întâmplă acest lucru (perceperea mișcării în noi înșine), am putea identifica acest lucru ca o emoție.

Emoția este cu siguranță asociată cu reacțiile corporale. Sistemul nervos autonom, atunci când este activat, determină reacții corporale vizibile cum ar fi tremuratul sau transpirația. James a sugerat că noi simțim reacția corpului sub forma emoției.

Unii psihologi interpretează acest lucru în sensul că reacția corpului vine mai întâi, iar emoția (așa cum o trăim în conștiință) este o cunoaștere care vine imediat după aceea. Schwartz (1986) a oferit un exemplu pentru acest model, cu o mică întârziere între cele două:

Gândiți-vă ce se întâmplă atunci când eviți milimetric să lovești pe cineva care ți-a ieșit în fața mașinii aflate în mișcare. Primul act pe care îl faci este să forțezi frânele și să țipi să se oprească. După ce mașina este oprită în siguranță, observi că inima îți bate cu rapiditate și că fața îți este spălată de transpirație; și apoi începi să simți frică. Așa cum prezice teoria lui James-Lange, abia după ce mașina este oprită și accidentul este evitat apare emoția. (p.90)

Care sunt versiunile slabe și cele puternice ale teoriei lui James-Lange?

Unii cercetători disting între versiunile slabe și cele puternice ale ipotezei lui James-Lange. (O teorie slabă, în acest context, este una care nu pretinde nimic foarte controversat, în timp ce o teorie puternică face o afirmație surprinzătoare, dar este puțin probabil să fie adevărată.)
1. Versiunea slabă a teoriei lui James-Lange este că emoțiile pot apărea ca urmare a reacțiilor corporală. Cineva poate fi surprins de dragoste, de groază, de mândrie, de remușcări. Ne referim aici la reacțiile viscerale când "inima se topește" sau "inima sare din piept" sau ceva "îți întoarce stomacul".
2. Versiunea puternică a teoriei James-Lange, despre care cercetătorii vorbesc de obicei atunci când se referă la teoria lui James-Lange, este că emoțiile apar doar după reacțiile viscerale. Aceasta implică faptul că, dacă împiedici un răspuns fizic, nu ar mai trebui să existe emoții.
 
Walter Cannon (1929) a făcut experimente pentru a testa versiunea puternică a teoriei lui James-Lange. Canon a tăiat maduva spinării câinilor, astfel încât nicio senzație din viscere să nu ajungă la creierul câinelui. Dacă emoția ar urma direct din percepția răspunsurilor viscerale (a susținut el), câinii nu ar trebui să mai manifeste emoție. Cu toate acestea, câinii cu măduva spinării ruptă încă manifestau emoții de furie, frică și plăcere. Acest lucru a contrazis teoria lui James/Lange.

Psihologii moderni sunt de acord că versiunea puternică a teoriei lui James/Lange este falsă; emoțiile apar în creier. Emoția nu este un răspuns la schimbările din corp. Însă, toți sunt de acord cu versiunea slabă a acestei teorii. (Și aceasta este ce o face slabă). Este cu certitudine adevărat că emoțiile pot urma unor reacții viscerale, sau pot fi acompaniate de ele.



Expresiile emoției

Darwin a făcut comentarii asupra caracterului înnăscut al expresivității emoționale a bebelușilor. Bebelușii pot, de asemenea, să interpreteze expresiile faciale.

Cohn și Tronick (1983) au cerut mamelor să-și imagineze cum s-au simțit într-o zi când erau obosite. Mamele au fost instruite să-și ferească privirea de bebeluși, să vorbească cu un glas monoton și să aibă colțurile gurii lăsate. Bebelușii au reacționat prin plâns, grimase și prin alte moduri de manifestare a distresului.

Ce sistem de codificare a creat Ekman? De ce este util pentru cercetători?

Paul Ekman este un investigator de frunte al expresiei faciale. El este renumit pentru un sistem de codare care identifică 80 de mușchi distincți ai feței.

Așa cum s-a menționat în pagina anterioară, sistemul lui Ekman a oferit o modalitate obiectivă de definire a expresiilor faciale, bine adaptată pentru programele computerizate de recunoaștere facială. Este un instrument foarte util pentru cercetători.

În faza inițială a cercetărilor sale, Ekman a testat ideea lui Darwin conform căreia toți oamenii interpretează expresiile faciale în același mod. Ekman a prezentat imagini cu oameni care exprimă fericire, teamă, surpriză, furie, dezgust și tristețe unor persoane, aparținând culturilor din întreaga lume.  

Oamenii din diferite culturi au interpretat toate aceste expresii faciale în același mod. Expresiile arată furie, frică, dezgust (rândul de sus), apoi surpriză, fericire și tristețe (rândul de jos).

Cum putem deosebi un zâmbet sincer de un zâmbet nervos sau politicos?

Folosind sistemul său, Ekman a putut documenta faptul că există cel puțin patru tipuri distincte de zâmbet care nu transmit neapărat fericire. Un tip, cu buza superioară tensionată, maschează mânia. Un alt tip - zâmbetul nesincer, durează prea mult, până la 10 secunde. (Un zâmbet veritabil este mai probabil să dureze 2 secunde.) Zâmbetul nesincer este înghețat în loc cu ajutorul dinților încovoiați. Un al treilea tip de zâmbet este destinat să atenueze criticile. Buzele sunt închise și colțurile gurii sunt trase în sus. Este acel tip de zâmbet pe care l-ar putea folosi un profesor atunci când îi spune unui student ce este în neregulă cu o lucrare semestrială. Cel de-al patrulea tip de zâmbet este un "zâmbet ezitant, complezent" al unei persoane care se simte presată de altcineva. El ar putea fi numit un surâs sardonic. Privirea este îndreptată în jos, colțurile gurii sunt întinse lateral și ușor în sus (Goleman, 1984).

Ekman și Davidson (1993) au declarat că obrajii ridicați și ridurile de tip "laba gâștii" din jurul ochilor acompaniază adesea un zâmbet cu adevărat fericit. Zâmbetele nefericite (cum ar fi cele patru tipuri prezentate mai sus, nu sunt însoțite de această ridicare a obrajilor și de încrețirea din jurul ochilor.

Ce este markerul lui Duchenne?

Ekman a descoperit că un neurolog francez, Duchenne de Boulogne, evidențiase anterior acest fapt în 1862. Duchenne a observat că "emoția bucuriei sincere" este exprimată de ridicarea colțurilor gurii, care "se supune voinței" și de mișcarea mușchilor din jurul ochilor, care este "pusă în joc numai de emoțiile dulci ale sufletului..."

Ekman a numit această ultimă mișcare markerul lui Duchenne. Ekman și colaboratorii au arătat că marcarul lui Duchenne poate fi observat cu ușurință în timp real (fără a încetini o înregistrare video) și că este într-adevăr util să distingem zâmbetele fericite de alte tipuri de zâmbete.

Lacrimile

Plânsul este o formă de exprimare a emoțiilor în cazul oamenilor. Alte primate țipă (vocalizează) atunci când sunt separate de îngrijitorii, dar nu produc lacrimi.

Kim Bard notează că din "experiența ei directă în creșterea a peste 50 de cimpanzei sugari", nu a observat niciodată lacrimi. Bard mai spune că bebelușii de cimpanzeu încetau imediat să țipe, când se reuneau cu îngrijitorii. În schimb, bebelușii umani, printre care și cei ai cercetătoarei erau uneori inconsolabili, continuând să plângă și după ce erau luați în brațe. Ea nu a observat asta la cimpanzei.

Elefanții pot produce lacrimi. Unii îngrijitori experimentați de elefanți susțin că lacrimile elefantului pot reflecta stări emoționale, dar acest lucru nu a fost verificat într-un mod care să-i satisfacă pe oamenii de știință care studiază emoția. Cei mai mulți dintre ei cred că lacrimile legate de exprimarea emoției sunt proprii doar oamenilor.

La oameni, există trei tipuri de lacrimi: lacrimile continue care spală corneea, lacrimile reflexe produse de iritare și lacrimile emoționale care rezultă din tristețe ori din bucurie. Primele două tipuri sunt împărtășite de alte animale (și ele pot explica lacrimile elefantului).

Lacrimile la oameni au fost privite ca o "enigmă". Ele sunt instinctive, deoarece copiii născuți surzi și orbi vor plânge fără a avea posibilitatea să învețe acest comportament.

Dacă ramura oftalmică a celui de-al cincilea nerv facial este întreruptă, plânsul reflex sau iritativ este împiedicat. Dar lacrimile emoționale pot să apară totuși (Suplee, 1987).

Care este funcția biologică sugerată de Frey pentru lacrimi?

Un expert cunoscut pentru studiile sale referitoare la lacrimi, biochimistul Dr. William H. Frey, a analizat lacrimile și a descoperit niveluri neobișnuite de substanțe chimice asociate stresului. El a sugerat că lacrimile, la oameni, sunt implicate în ameliorarea emoțiilor prin eliminarea substanțelor chimice de stres (Brody, 1982).

Alte procese exocrine, cum ar fi expirarea, urinarea, defecarea și transpirația, eliberează toate substanțele toxice din organism. Frey a sugerat că lacrimile nu ar putea fi o excepție. El a afirmat că acest lucru ar putea explica sentimentul subiectiv de ușurare după un plâns bun, sau sentimentul unei nevoi de a plânge care apare după o perioadă îndelungată fără lacrimi.

În concordanță cu aceasta, copiii care nu sunt în stare să plângă (datorită unui defect genetic) manifestă reacții de stres exagerate. Cu toate acestea, unii cercetători (Murube, Murube și Murube, 1999) și-au exprimat scepticismul, spunând că substanțele chimice identificate de Frey în lacrimi nu sunt toxice și cantitățile implicate nu sunt suficient de mari pentru a fi semnificative. Un episod complet de plâns produce doar un mililitru de lichid.

Care sunt diferențele legate de sex în frecvența declarată a plânsului?

După ce a devenit interesat de funcția de reducere a stresului, Frey a cerut câtorva sute de voluntari din zona Chicago să țină un jurnal timp de mai multe luni, în care să indice când și în ce condiții au plâns.

Femeile au declarat o medie de cinci episoade de plâns pe lună, bărbații o medie de unu pe lună. 45% dintre bărbați și 6% dintre femei nu au plâns deloc pe parcursul perioadei în care Frey a colectat datele. Aceste constatări au fost repetate de mai multe ori de către cercetătorii ulteriori.

Unele femei (toate normale) plângeau în fiecare zi. De asemenea, femeile erau mai predispuse să declare "un nod în gât" și să verse lacrimi. Bărbații au declarat că, în peste trei sferturi din cazuri, lacrimile "le-au umplut" ochii, dar nu au curs de fapt. Acest lucru s-ar putea datora în parte faptului că bărbații au canale lacrimogene mai largi.

În eșantionul lui Frey, plânsul cu suspine a avut loc în 14% din incidentele de plâns ale femeilor și în 10% din cele ale bărbaților. Episoadele de plâns au durat în medie câte șase minute pentru fiecare eveniment, atât pentru bărbați, cât și pentru femei.

Când a apărut cel mai des plânsul?

Cel mai frecvent declanșator al plânsului a fost (1) cearta și (2) vizionarea filmelor triste de la cinema sau de la televizor. Ambele aveau loc în jurul orei 7-10 p.m.

Unul din cinci episoade de plâns a fost provocat mai degrabă de fericire decât de tristețe sau compasiune. Mai mulți cercetători au declarat că plânsul ca reacție la evenimentele fericite a fost găsit aproape în întregime la bărbați.

Plânsul produce ușurare? Aceasta este o credință populară de peste 100 de ani. În eșantionul lui Frey, 85% dintre femei și 73% dintre bărbați au declarat că s-au simțit mai bine după plâns. Un studiu a constatat că plângăreții s-au simțit mai rău imediat după plâns, dar 90 de minute mai târziu s-au simțit mult mai bine decât non-plângăreții.

Studiile interculturale arată că plânsul este mai puțin frecvent în societățile care sunt mai puțin tolerante la exprimarea emoțională (van Hemert, van de Vijver și Vingerhoets, 2011). Diferențele mari de gen (cu mai multe femei care plâng se asociau cu țările mai bogate, mai democratice și mai feminine, potrivit cercetătorilor.

Într-o revizuire cuprinzătoare a teoriilor despre plâns, Vingerhoets, Cornelius, van Heck și Becht (2000) subliniază faptul că majoritatea teoreticienilor au căutat cauze biologice directe ale plânsului, dar că explicațiile sociale / evolutive indirecte ar putea fi mai probabile.

Ei citează o sugestie din partea lui F. Roes conform căruia plânsul a evoluat ca o modalitate de a atrage simpatie și de a evita agresiunea. Plânsul, ca și alte modalități de liniștire, mimează comportamentul celor tineri. "Kinderschema" (modelul copilului) a fost remarcat de Eibl-Eibesfeldt în studiile sale de etologie umană.

Zâmbetele, scâncetul și alte forme de supunere arată un model similar: ele utilizează caracteristici similare cu cele folosite de copil pentru a inhiba agresiunea animalelor mai dominante. În conformitate cu ideea că lacrimile scad agresivitatea animalelor dominante, Gelstein, Yeshurun, Rozenkrantz, Shushan, Frumin, Roth și Sobel (2011) au descoperit că mirosirea unui flacon de lacrimi (ca și mirosirea unui flacon cu apă sărată) au scăzut nivelurile de testosteron la bărbați.

Ce a sugerat Provine despre modul în care a evoluat plânsul adulților?

Robert R. Provine, profesor de psihologie și neurologie, a sugerat că lacrimile persoanelor adulte au evoluat în mod oportunist ca o manifestare socială. Inițial, prezența NGF (nerve growth factor – factorului de creștere a nervilor) în lacrimi a fost o modalitate de vindecare a leziunilor oculare. NGF (factorul de creștere a nervilor) se găsește în lacrimi și este una dintre specialitățile cercetărilor lui Provine. Conform lui Provine: Concentrația NGF în lacrimi, cornee și glandele lacrimale crește după rănirea corneană, sugerând că NGF joacă un rol în vindecare. Mai direct, aplicarea actuală a NGF promovează vindecarea ulcerelor corneene și poate crește producția de lacrimi în ochii uscați...

Deși mai mult ca o premisă științifică, sugerez că lacrimile purtătoare de NGF au un efect anti-depresiv, putând fi un modulator al stării de spirit.

Prin urmare, de-a lungul timpului, lacrimile au devenit un semnal al nevoii de îngrijire. Lacrimile non-emoționale, vindecătoare ar fi putut să semnaleze inițial trauma ochilor, fapt care a suscitat îngrijirea din partea membrilor tribului sau inhibarea agresiunii fizice a adversarilor. Acest semnal primar pare să fi evoluat mai târziu prin ritualizare până a devenit un semn al suferinței emoționale și fizice.

În sprijinul acestei teorii, Provine subliniază unele diferențe distincte între lacrimile din copilărie și cele de la vârsta adultă. În copilărie, plânsul este susținut și zgomotos. La adulți, este privat, prezent mai mult în relațiile apropiate. Provine a detaliat: Când ești adult, plângi mult mai puțin decât atunci când ești tânăr, iar plânsul tău este cel mai adesea discret, cu lacrimi, diferit de plânsul demonstrativ, vocal cu suspine al copilăriei. . .

Trauma care provoacă plânsul este acum mai mult emoțională decât fizică. Cu toate acestea, intenționat sau nu, chiar că ești adult sau copil, plângi ca să soliciți asistență - un ajutor fizic sau o consolare emoțională.

În mod paradoxal, plânsul tău de adult pentru ajutor este mai privat decât manifestarea zgomotoasă a copilăriei, el având loc adesea acasă, unde găsește un public select. Schimbarea evolutivă de la plânsul vocal la lăcrimarea vizuală favorizează întâlnirile față-în-față proprii unui cadru intim. (Popova, 2012)



Originea limbică a emoției

În ce constă conceptul de "creier triunic" al lui MacLean?

Neurologul Paul D. MacLean a inventat termenul de sistem limbic. Teoria lui MacLean privind creierul triunic (creier tripartit) a identificat trei arii diferite de vârstă filogenetică sau evolutivă. Deși modelul este simplist, există ceva adevăr în el.

Cea mai veche parte a creierului, uneori numită creierul reptilian, este prezentă la aproape toate animalele. El controlează comportamentul dominat de olfacție - simțul mirosului.

Lobul olfactiv al creierului, situat direct peste cavitățile sinusale la om, este o structură primitivă găsită la toate animalele. Se numește rinencefal, literalmente "creierul mirosului". Această zonă controlează multe activități animale care implică de obicei simțul mirosului: adunarea de alimente, curtea, împerecherea și avertizarea de la prădători.

A doua parte a creierului, despre care MacLean a afirmat că este unică pentru mamifere, este sistemul limbic. După cum reiese, și alte animale decât mamiferele au rudimente ale unui sistem limbic, dar el este mai mare la mamifere. MacLean (1949) a numit inițial acest creier visceral datorită legăturilor sale strânse cu sistemul nervos autonom, care influențează intestinul (viscerele).

A treia zonă a creierului este neocortexul (literal "cortex nou"), care corespunde emisferelor cerebrale la om. După cum am văzut în capitolul 2, oamenii au mai mult neocortex decât orice altă specie. În sistemul simplu al lui MacLean, neocortexul produce intelectul, care suprapune și controlează impulsurile sistemului limbic.

În 1952 MacLean a inventat termenul de sistem limbic (pentru a înlocui creierul visceral, dar eticheta a rămas). El este acum utilizat pe scară largă pentru a descrie structurile profunde ale creierului, aflate sub cortexul cerebral, dar deasupra trunchiului cerebral.

Este sistemul limbic dedicat exclusiv emoțiilor?

Sistemul limbic este în esență o zonă, nu o structură. Se compune dintr-o duzină de structuri specializate diferite. Sistemul limbic nu este dedicat exclusiv emoțiilor. Acesta conține hipocampul, care este vital pentru procesul cognitiv de asamblare a amintirilor legate de evenimente, precum și hipotalamusul, care reglează sistemul nervos autonom.

Sistemul limbic conține, de asemenea, mai multe structuri esențiale pentru motivație și emoție. Am discutat deja despre centrele de plăcere, care includ zone din aria tegmentală ventrală (VTA), nucleul accumbens și septul, toate din sistemul limbic.

Sistemul limbic este, de asemenea, locașul amigdalei, parte a unui sistem de detectare a amenințărilor la adresa organismului. Vă puteți reaminti din capitolul 2 că un șobolan care are amigdala îndepărtată "va merge până la o pisică adormită și chiar o va ciuguli de ureche".

Care este funcția aparentă a amigdalei? Cum s-a comportat o femeie cu amigdala degradată?

Date despre funcția amigdalei la om avem de la pacienții cu amigdala distrusă sau îndepărtată chirurgical. O pacientă, cunoscută sub numele de S.M. a avut leziuni la amigdală pe ambele părți datorită unei tulburări genetice rare.

S.M. a fost studiată ani de zile de cercetătorii de la Universitatea din Iowa. Ei au descris-o ca având, în general, o stare de spirit bună, în ciuda adversității din viața ei, cum ar fi faptul că trăia într-o zonă periculoasă, cu sărăcie, crime și droguri (Tranel, Gullickson, Koch și Adolphs, 2006).

La chestionarele aplicate, S.M. nu a relatat nicio teamă. A declarat alte emoții, cum ar fi bucuria, fericirea și tristețea. Și-a amintit de câteva incidente de frică din copilărie, înainte ca boala să-i distrugă amigdala.

Feinstein, Adolphs, Damasio și Tranel (2010) au relatat cum s-a comportat S.M. când a vizitat un magazin de animale de companie cu șerpi și păianjeni. Ea nu a manifestat nicio teamă, cerând în mod repetat să atingă șerpii și o tarantulă.

S.M.a  fost amenințată cu arma și cu cuțitul în timpul unui incident domestic, dar nu a avut nicio frică. Ea era conștientă de faptul că neînfricarea ei era anormală.
S.M. nu a reacționat la amenințările externe (inclusiv la filmele de groază). Cu toate acestea, ea a manifestat un grad mare de anxietate la inhalarea dioxidului de carbon, care produce sentimente de sufocare. Acest tip de frică a fost unul valoros pentru cercetătorii care au verificat fenomenul cu alți doi pacienți cu leziuni bilaterale ale amigdalei. "Ei și S.M. au spus că aceste sentimente înfricoșătoare erau cu totul noi pentru ei". Frica reapărea dacă dioxidul de carbon era administrat din nou. Aceste și alte studii arată că amigdala este în mod special adaptată amenințărilor externe (Feinstein et al., 2013).

S.M. a avut probleme în a recunoaște indicii sociali negativi, cum ar fi neîncrederea în ceilalți. Ea nu avea niciun sens al "spațiului personal" și stătea extrem de aproape de străini, chiar nas în nas, cu contat vizual direct, fără disconfort.

În afară de indiferența față de amenințările externe, S.M. era o femeie normală din punct de vedere emoțional. Ea avea un grad ridicat de empatie pentru ceilalți și avea trei copii normali.

Gradul ridicat de empatie al lui S.M. este intrigant în perspectiva unui alt caz care implică îndepărtarea chirurgicală a amigdalei. Richard-Mornas, Mazzietti, Koenig, Borg, Convers și Thomas-Anterion (2014) au descris o femeie care a dezvoltat o "hiper-empatie" după îndepărtarea amigdalei drepte și a hipocampului. Ea a descris o "nouă abilitate de a decoda alte stări mentale", confirmată de familia ei. Aceasta părea o schimbare permanentă; a durat 13 ani înainte ca cercetătorii să scrie despre ea. Femeia a spus că se întrista foarte tare când vedea suferință la programele de știri. Ea s-a situat peste medie la un test care implica recunoașterea emoțiilor în 36 de fotografii. Reacții similare aveau loc, de asemenea, atunci când se întâlnea cu diverse persoane sau când citea despre personaje în romane.

Declarațiile referitoare la teamă și empatie sunt compatibile. Empatia este exclusă de sentimentul de a fi amenințat. În război, de exemplu, oamenii demonizează dușmanii și nu simpatizează cu ei. Când amigdala este eliminată, un sistem de detectare a amenințărilor este dezactivat. Atunci predomină simpatia.



Fericirea

Cei mai mulți oameni au un scop de a fi fericiți în viață. Psihologii numesc fericirea stare de bine subiectivă (SWB - subjective well-being). De obicei, ea se bazează pe auto-declarație, astfel încât expresii echivalente sunt fericire auto-declarată sau satisfacție de viață auto-declarată.

Psihologul Edward Diener de la Universitatea din Illinois,  a colectat date despre fericire timp de zeci de ani folosind un simplu chestionar cu 5 întrebări. Majoritatea oamenilor sunt dornici să-l completeze, iar rezultatele arată modele consecvente.

Vârsta nu contează. Copiii, adulții tineri și persoanele în vârstă sunt fericite sau nefericite în aproximativ aceleași proporții și în aceeași măsură.

Educația și IQ-ul nu contează. Oamenii cu educație variată și scoruri diferite la așa-numitele teste de inteligență nu sunt în mod sistematic diferiți în fericire.
Bogăția, dincolo de un nivel moderat, nu contează. Oamenii sunt mai fericiți dacă își pot plăti facturile, dar dincolo de asta, mai mulți bani nu-i fac pe oameni mai fericiți.

Ce corelează cu fericirea?

Ce face oamenii mai fericiți? Într-un sondaj efectuat pe studenții de la Universitatea din Illinois de către Diener și Seligman (2002), faptul de a avea prieteni corelează cu bunăstarea subiectivă.

Studiile asupra cuplurilor căsătorite arată că cei care au relații bune sunt mai fericiți. Persoanele care declară că au relații bune cu familiile lor recunosc că sunt mai fericite.
Asocierea dintre religie și fericire variază de la o țară la alta. În SUA oamenii religioși au o fericire auto-declarată ușor mai ridicată.
Cu toate acestea, țările cu cea mai mare rată de fericire (Danemarca, Elveția, Islanda și Norvegia) sunt țările cel mai puțin religioase din lume (Stone, 2016). Acest lucru l-a determinat pe Barber (2011) să sugereze că, atunci când vine vorba de religie, "Sentimentul că faci parte din mainstream poate fi reconfortant, în timp ce minoritatea este potențial stresantă".

Ideea unui sistem de control hedonic pentru plăcere și durere sugerează că bucuria constantă nu este un scop realist. Brickman și Campbell (1971) au susținut că fericirea are un punct de referință. Fiecare persoană are un nivel caracteristic.

Cum ar putea fericirea să aibă un "punct de referință"?

Ideea unui punct de referință al fericirii este susținută de o constatare consistentă. Creșterile sau scăderile majore ale fericirii sunt de obicei temporare. Un eveniment major care provoacă fericirea, cum ar fi câștigarea la loto sau căsătoria, au ca rezultat o ridicare a nivelului de fericire, timp de câteva luni. După aceea, o persoană se întoarce de obicei la nivelul de bază al fericirii, care este normal pentru ea.

Ce evenimente au redus fericirea timp de cinci ani?

Dintre evenimentele negative, numai moartea unui soț și pierderea unui loc de muncă au produs un nivel mai scăzut al fericirii, ce a durat mai mult de cinci ani (Lucas, Clark, Georgellis și Diener, 2003). În general, relațiile personale fac mai multă diferență în evaluarea fericirii decât condițiile de viață.

Persoanele care trăiesc în condiții dure nu sunt neapărat nefericite. Africanii maasai se consideră ca fiind foarte fericiți, chiar dacă trăiesc în colibe de bălegar, fiind lipsiți de instalații sanitare interioare sau de electricitate. Inuiții din Groenlanda de Nord sunt relativ mulțumiți de viața lor, deși trăiesc într-un climat foarte dur (Biswas-Diener, Vitters și Diener, 2004).

Aceiași cercetători au descoperit că "prostituatele stradale, persoanele fără adăpost și persoanele din spitalele mentale" erau mult mai puțin fericite decât media. Aceste ratinguri scăzute au persistat mult timp.

Cercetătorii au speculat că lipsa respectului și lipsa prietenilor de încredere au făcut aceste condiții mai dificile decât sărăcia. "Această idee poate fi dovedită de faptul că indivizii săraci din mahalalele din Calcutta, care locuiesc în colibe cu familiile lor, se înscriu în zona pozitivă a satisfacției de viață".

Care a fost adevărul despre "cei mai fericiți indivizi"?

Martin E. P. Seligman de la Universitatea din Pennsylvania, al cărui articol despre fobii și starea de pregătire (pentru anumite acțiuni) a avut influență în domeniul terapiei comportamentale, a devenit mai târziu un specialist în studierea a ceea ce îi face pe oameni fericiți. Cartea sa pe acest subiect a devenit un bestseller, apoi Seligman a fost ales președinte al Asociatiei Americane de Psihologie in anul 1998.

În 2008, Seligman a proclamat o "disciplină nouă" numită Positive Health – Sănătatea pozitivă (Seligman, 2008). O industrie profitabilă a apărut în jurul acestei idei, oferind seminarii, cărți și antrenori de viață pentru a ajuta oamenii să-și găsească fericirea autentică și / sau sănătatea pozitivă.

După cum v-ați putea aștepta, au existat multe critici. Atunci când Aspinwall și Tedeschi (2010) au scris un articol în Analele de Medicină Comportamentală, sugerând că pozițiile psihologice pozitive promovează sănătatea bună, a apărut un contra-articol scris de Coyne, Tennen și Ranchor (2010). Ei au subliniat că astfel de afirmații erau contrazise de dovezi în cazul pacienților cu cancer.

Coyne, Tennen și Ranchor (2010) au condamnat, de asemenea, "marketingul psihologiei pozitive făcut de către conducătorii mișcării care susțineau totuși o fundamentare a dovezilor științifice". Ridiculizarea pesimiștilor ca perdanți, în cărțile de auto-ajutorare psihologică pozitivă, site-urile web care oferă antrenori personali și tehnici de auto-ajutorare care pretind că promovează fericirea, cu garantarea returnării banilor, în caz de eșec și prezentarea ecuației pseudoștiințifice de regresie a fericirii (H = S + C + V [Fericirea trăită specifică fiecărui individ = gama setată de fericire (moștenită) + circumstanțele vieții sale + factorii aflați sub controlul său voluntar], propusă de Seligman, în cartea sa, Fericirea autentică (2002), au subimant acestă teorie.

Seligman a reformulat teoriile despre fericire într-o carte intitulată Flourish (2011). Noul său model a subliniat existența a opt ingrediente ale unei vieți împlinite: fericirea, fluxul, sensul, dragostea, recunoștința, realizarea, creșterea și relațiile mai bune. Acest lucru a redus efectiv fericirea auto-declarată și cultivarea ei ca singur element al unei vieți reușite.


Emoțiile - rezumat

Emoțiile și motivația sunt strâns legate. Lucrurile care ne mișcă emoțional sunt lucruri care ne motivează în același timp.

Emoțiile implică de obicei fie apropierea, fie evitarea. Începând cu Descartes, teoreticienii au oferit liste de emoții de bază, de obicei în număr de șase - opt.
James și Lange au speculat în anii 1889 că reacțiile corporale, mai ales cele din viscere sau intestin, sunt primele care apar și ele provoacă reacțiile pe care le simțim ca fiind emoții. Există un adevăr în acest sens, deși Cannon a arătat în 1929 că câinii fără legături nervoase cu intestinul încă pot să-și exprime emoțiile.

Expresia facială este un indicator important al emoțiilor la om. Paul Ekman a proiectat un sistem de codificare a mușchilor faciali. El a identificat peste 80 de unități de acțiune care pot fi folosite pentru a defini diverse expresii faciale.

Ekman a propus șase emoții de bază, bazate pe expresii faciale recunoscute universal. Cu toate acestea, un program de calculator conceput pentru analiza expresiei faciale, ce a folosit sistemul lui Ekman pentru a analiza o mare bază de date cu imagini ale feței, a constatat 21 de expresii faciale distincte.

Abordările biologice moderne ale emoției pun accentul pe zone ale creierului specializate pentru emoții. Sistemul limbic sau mezencefalul conțin mai multe structuri cheie pentru emoție și motivație, inclusiv centrele plânsului și amigdala.

Amigdala face parte dintr-un sistem de avertizare pentru amenințările externe. Oamenii care suferă o afecţiune a amigdalei (sau au amigdalele îndepărtate chirurgical) își pierd teama de situații periculoase, animale înfricoșătoare și amenințări la adresa persoanei lor.

Persoanele fără amigdale continuă să aibă capacitatea de a simți panică atunci când respiră dioxidul de carbon. Ele își pierd teama de amenințările externe și știu că acest lucru este neobișnuit. Unii dintre acești pacienți simt simpatie neobișnuită pentru alții, probabil pentru că percepția asupra amenințărilor este eliminată.

Fericirea sau satisfacția subiectivă a vieții a fost studiată intens de psihologi. Evaluările fericirii proprii par să reflecte factorii sociali mai mult decât factorii materiali.

Cele mai multe urcușuri și coborâșuri importante ale vieții au ca rezultat schimbări temporare ale nivelului fericirii, apoi o persoană se întoarce la un nivel fundamental. Două evenimente care au produs schimbări de durată mai lungă în fericire au fost divorțul și pierderea unui loc de muncă, ambele producând scăderi ale nivelului fericirii pe o durată mai mare de cinci ani.

Traducere de Maricica Botescu după Emotions, cu acordul autorului

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.