În Arta de a iubi Fromm a mers dincolo de discuţiile despre dragostea romantică, abordând iubirea în toate aspectele sale. A dezvoltat chiar şi o teorie despre reprezentările istorice ale lui Dumnezeu şi diferitele tipuri de dragoste întruchipate.
Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.16: Sex, prietenie şi iubire) - (Partea a IV-a: Arta iubirii) - Iubirea şi divinitatea
Fromm credea că în cele mai timpurii culturi umane, dintre care majoritatea au avut loc înainte de inventarea scrisului, Dumnezeu a fost văzut ca o putere care a oferit dragostea maternă. Aceasta este etapa din Grădina Edenului, ca să spunem aşa. Dumnezeu a iubit omenirea necondiţionat, la fel cum o mamă îşi iubeşte copiii. Dragostea este văzută ca benevolă şi protectoare.
În etapa următoare, spune Fromm, Dumnezeu este văzut ca o figură ameninţătoare, paternalistă - un tată necruţător, exigent. Aceasta coincide cu apariţia culturii scrise, a legilor codificate şi a preoţilor care să pună în aplicare normele scrise. Aceasta seamănă cu imaginea din Vechiul Testament a unui Dumnezeu mânios, care dă porunci, cere sacrificii dureroase şi îi distruge pe cei nesupuşi.
A treia etapă are loc, conform lui Fromm, atunci când Dumnezeu are imaginea unui tată iubitor, protector. Aceasta este imaginea lui Dumnezeu, evocat de trimiterile la Dumnezeu Tatăl, care implică un rol binevoitor, protector. Cu toate acestea, nu este iubirea neconditionată ca cea a unei mame; este o iubire care implică maturitate şi responsabilitate.
A patra etapă, în opinia lui Fromm cea mai mare evoluţie a conceptului legat de Dumnezeu, apare atunci când oamenii îl văd pe Dumnezeu ca pe „totul, adevărul.” În acest stadiu, îl iubeşti pe Dumnezeu iubind existenţa – iubind toate creaturile şi manifestările lui Dumnezeu.
După cum se poate observa, Fromm a dus ideea de dragoste mult peste limitele restrânse ale implicării romantice între cupluri. El a simţit că dragostea a fost soluţia existenţei, nu decât pentru că a făcut inimile noastre să vibreze pentru o persoană specială, ci pentru că modelul iubirii s-ar putea extinde la tot ceea ce facem.
Rezumat
Erich Fromm a scris în „Arta de a iubi” (1956): „Iubirea este singurul răspuns sănătos şi satisfăcător la problema existenţei umane.” În opinia lui Fromm, conştiinţa umană ne ajută să ne cunoaştem singurătatea şi limitările, precum şi să ne bucurăm de existenţă. El a scris că oamenii au o nevoie profundă de a realiza contopirea cu ceva din afara ego-ului lor. A identificat mai multe strategii sau soluţii pentru acest lucru, dar a spus cea mai bună e dragostea.
Cercetările prezintă un model comun în relaţiile fericite pe termen lung. Oamenii din căsătoriile fericite pe termen lung tind să se considere reciproc cei mai buni prieteni şi iubiţi. John Gottman de la Universitatea din Washington a identificat „patru factori” care au prezis divorţul. Fromm a scris că atitudinea iubitoare nu a fost limitată la relaţiile romantice, ci a putut fi aplicată în multe situaţii diferite. El a identificat dragostea frăţească, dragostea maternă şi iubirea de sine (care este diferită de egoism) în categorii distincte. De asemenea, Fromm crede că diferitele concepţii despre Dumnezeu, găsite în diverse civilizaţii umane, au reprezentat diferite tipuri de dragoste.
