IndiferenţăDarley şi Latan (1968) au emis ipoteza că apatia spectatorului este cauzată de o atenuare a simţului individual de responsabilitate, într-un grup mai mare de oameni. Această teorie a difuziunii responsabilităţii a fost testată printr-un experiment de laborator.

 

 

 

 

Introducere în psihologie. Cuprins
(Cap.15: Psihologia socială) - (Partea a IV-a: Comportamentul ostil şi de întrajutorare) - Difuzia responsabilităţii persoanei în grup


Subiecţii au crezut că auzeau întâmplător un alt student care avea o criză de epilepsie. În anumite condiţii unui student i se spunea că era unul din doi subiecți. În alte condiţii, i se spunea că era unul din şase subiecţi din experiment. Când ştiau că sunt şase persoane, 31% dintre subiecţi au răspuns la apelurile pentru ajutor. Când ştiau că sunt două persoane, 85% dintre subiecţi au răspuns.

Ce experimente au sprijinit teoria difuzării responsabilităţii?

În mod similar, Latan şi Rodin (1969) au organizat un experiment la Universitatea Columbia. Studenţii s-au întâlnit cu un experimentator, apoi au fost împărțiți pentru a completa un chestionar. Fiecare student a fost repartizat la o cabină. Brusc, la una din cabine s-au auzit o trosnitură şi un ţipăt şi vocea unui studente care striga, "O, Dumnezeule, piciorul meu! Nu mă pot mişca.... O! Glezna mea... nu pot ridica chestia asta de pe mine!" Desigur, "trosnitura" era falsificată, dar subiecţii presupuneau că este reală. Când subiecţii au fost singuri în cabină, 70% dintre ei au reacţionat. Când subiecţii au fost grupaţi în perechi, doar 40% au reacţionat. Aceste descoperiri au fost în concordanţă cu ipoteza propusă de Darley şi Latan. Ambele experimente au evidenţiat apariţia aceluiași efect, indiferent dacă oamenilor li se părea că aparţineau unui grup mai mare sau chiar făceau parte dintr-un grup mai mare.

Ambele studii menţionate erau artificiale.   Subiecţii puteau suspecta falsitatea pericolului. Pentru a testa teoria difuzării responsabilităţii într-un cadru natural (în viaţa reală), Latan şi Darley (1970) au pus în scenă un jaf fals într-un magazin de băuturi. Hoţii erau doi tineri care au intrat în magazin şi au cerut lămuriri vânzătorului despre o bere scumpă din import. Vânzătorul (care, la fel ca cei doi bărbați, era un complice de-al experimentatorului) a răspuns că trebuie să verifice în camera din spate. El a părăsit partea din faţă a magazinului. Cei doi bărbaţi au luat apoi o ladă de bere, spunând: "N-o să fie o pagubă" şi au ieşit pe uşă.

Obiectivul experimentului a fost acela de a vedea dacă ceilalți clienţi (care credeau că jaful este autentic) vor menţiona acest lucru vânzătorului, atunci când acesta va reveni în partea din faţă a magazinului. Atunci când clienţii au fost singuri, 65% dintre ei au făcut denunţul. Atunci când clienţii au fost în grup de două persoane, 56% au denunţat. Efectul era sensibil  diminuat faţă de difuzarea responsabilităţii în cadrul studiilor de laborator,  deşi confirma  direcţia prezisă. (Latan şi Darley, 1970)

Care sunt caracteristicile personale ale  victimei  care influenţează apatia spectatorilor, conform studiilor întreprinse?

S-a constatat că există anumite caracteristici personale ale victimei care influenţează apatia spectatorului. Piliavin, Rodin, şi Piliavin (1969) au realizat un studiu în condiţii naturale. Ei au aranjat ca un complice al experimentatorului să se prăbuşească într-un vagon de metrou din New York. Într-o versiune a experimentului, bărbatul era îmbrăcat ca un vagabond, afişa o barbă nerasă de trei zile şi mirosea puternic a alcool. Cei mai muţi oameni nu s-au sinchisit să-l ajute când el s-a prăbuşit ca un morman pe podeaua metroului. Când  un tip de om de afaceri bine îmbrăcat a fost folosit în acelaşi experiment, mai mulţi pasageri au reacţionat cu oferte de ajutor.

Alte studii au arătat că un contact anterior cu caracter personal  încurajează comportamentul de ajutorare. O scurtă perioadă de conversaţie cu o "victimă"  face ca subiecţii să fie mai susceptibili de a reacţiona în timpul unei situaţii de pericol simulat.

Care sunt teoriile care explică efectul contactului personal?

Două teorii au fost dezvoltate pentru a explica efectul contactului personal. O ipoteză este că oamenii "se identifică" mai mult cu o persoană după realizarea unui contact social,  prin urmare, au o probabilitate mai mare de a ajuta, pentru că empatizează cu persoana. O altă ipoteză este că oamenii care au un contact faţă-în-faţă cu o persoană  nu doresc să vizualizeze consecinţele unui act ratat. Nedorind să privească o scenă neplăcută, oamenii oferă ajutor. (Piliavin, Rodin, şi Piliavin, 1969)

O combinaţie a acestor două variabile, de a fi în faţa unei potenţiale victime şi de a nu dori să vadă consecinţele neplăcute - oferă cea mai puternică motivaţie pentru ca oamenii să ajute, mai degrabă decât să fie "apatici". Williamson, Swingle şi Sargent (1982) relatează un caz ce implică ambele elemente. Totul a început atunci când o femeie de 23 de ani a început să nască într-un tren de navetişti din Chicago.

Cum au reacționat navetiştii atunci când o femeie a început să nască?

Navetişti au acţionat în calitate de moaşe, spectatorii au aplaudat şi au strigat, "Slavă Domnului!" şi un cumpărător a oferit o păturică de copil nou achiziţionată pentru a acoperi nou născutul. Când au sosit paramedicii, conform revistei Chicago Tribune din 1 iunie, 1981, cineva a remarcat, "Toată lumea a muncit în unitate,  a fost multă armonie şi a fost frumos. Oamenii au aplaudat după aceea şi, ceea ce m-a impresionat, a fost modul în care oamenii pot lucra împreună în unitate, atunci când trebuie". (P.391)

Ce factor i-a făcut pe studenţii seminarişti să ignore un om prăbuşit în cadrul unei uşi?

Există şi alţi factori care ar putea influenţa, de asemenea, apatia spectatorului. Darley şi Batson (1973) au cerut studenţilor seminarişti (studenţi care studiază pentru a deveni predicatori sau pastori) să repete un discurs într-o cameră, apoi să meargă în altă cameră pentru adresa discursul unui grup care îi aştepta. În drumul lor spre cea de-a doua încăpere, fiecare student trecea pe lângă o persoană prăbuşită în cadrul unei uşi. În condiţiile în care experimentatorii i-au făcut pe studenţi să creadă că întârziaseră cu discursul lor, doar 10% dintre ei l-au ajutat pe străin. Când studenţii au crezut că era devreme pentru discurs şi că aveau timp de pierdut, aproape jumătate dintre ei au oferit ajutor.

Care a fost avertismentul lui Kelman  şi cum a devenit el realitate, 20 de ani mai târziu?

În cele din urmă, frecvenţa  experimentelor care implicau false situaţii de pericol a condus la sporirea suspiciunii în rândul subiecţilor. Studenţii aflau despre experimentele din psihologia socială  la cursurile lor de psihologie introductivă şi, atunci când venea  vremea să fie folosiţi ca subiecţi într-un experiment psihologic, erau "pregătiţi" faţă de înşelăciune. Kelman (1967) a avertizat că experimentele de psihologie socială ce implică înşelăciunea ar putea avea efecte contrare în cazul în care subiecţii vor deveni suspicioşi de fiecare dată când vor intra într-un laborator de psihologie.

MacCoun şi Kerr (1987) au relatat cum s-a adeverit predicţia lui Kelman la şcoala lor. Un subiect suferise un atac real de apoplexie în timpul unui experiment. Mai mulţi alţi subiecţi erau de faţă, dar numai unul dintre ei (un salvamar) l-a ajutat prompt. Ceilalţi credeau că  atacul de apoplexie era aranjat pentru experiment.

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.