Pușcă Mauser, folosită de ucigașul lui Charlie Kirk
După ce activistul conservator Charlie Kirk a fost împușcat și ucis în timp ce vorbea la Utah Valley University, comentatorii au repetat un refren familiar: „Aceasta nu este identitatea noastră ca americani”. Alții au intervenit în același spirit. Whoopi Goldberg, în emisiunea „The View”, a declarat că americanii își rezolvă dezacordurile politice pașnic: „Nu așa facem noi lucrurile”.
Și totuși, alte episoade îngrozitoare vin imediat în minte: președintele John F. Kennedy a fost împușcat și ucis pe 22 noiembrie 1963. Mai recent, pe 14 iunie 2025, Melissa Hortman, fost președinte al Camerei Reprezentanților din Minnesota, a fost împușcată și ucisă la ea acasă, împreună cu soțul și câinele lor.
Ca istoric al republicii timpurii, consider că a privi violențele recente din SUA ca pe niște „episoade” distincte este greșit. În schimb, ele reflectă un tipar recurent.
Politica americană și-a personalizat de mult violența. În repetate rânduri, progresul a fost imaginat ca depinzând de reducerea la tăcere sau de distrugerea unei singure figuri – rivalul care devine dușmanul ultim, detestabil.
Așadar, a afirma că asemenea împușcături trădează „cine suntem” înseamnă a uita că Statele Unite au fost întemeiate – și au fost susținute mult timp – prin această formă de violență politică.
Violența revoluționară ca teatru politic
Anii Revoluției Americane au fost îmbibați de violență. Una dintre practicile abominabile aplicate adversarilor politici era „tarring and feathering” (ungerea cu gudron și tăvălirea în pene). Aceasta era o pedeapsă importată din Europa și popularizată de Fiii Libertății în anii 1760 târzii, activiști coloniali care se opuneau dominației britanice.
În orașe-port precum Boston și New York, mulțimile dezbrăcau dușmanii politici – de obicei loialiști suspectați, adică susținători ai coroanei britanice, sau funcționari ai regelui – îi ungeau cu gudron fierbinte, îi rostogoleau în pene și îi plimbau pe străzi.
Efectele asupra corpului erau devastatoare. Odată ce gudronul era desprins, bucăți de piele se rupeau odată cu el. Oamenii supraviețuiau pedepsei, dar rămâneau cu cicatrici pentru tot restul vieții.
Până la sfârșitul anilor 1770, Revoluția în ceea ce este cunoscut sub numele de coloniile mijlocii se transformase într-un război civil brutal. În New York și New Jersey, milițiile patrioților, partizanii loialiști și trupele regulate britanice făceau raiduri peste granițele ținuturilor, vizând ferme și vecini. Când forțele patrioților capturau luptători loialiști – adesea numiți „tories” sau „refugiați” – îi tratau nu ca pe prizonieri de război, ci ca pe trădători, executându-i rapid, de obicei prin spânzurare.
În septembrie 1779, șase loialiști au fost prinși lângă Hackensack, New Jersey. Au fost spânzurați fără proces de miliția patrioților. În mod similar, în octombrie 1779, doi spioni tory suspectați, capturați în Hudson Highlands, au fost împușcați pe loc, execuția fiind justificată ca pedeapsă pentru trădare.
Pentru patrioți, aceste ucideri erau descurajare; pentru loialiști, erau crimă. În ambele cazuri, ele erau inconfundabil politice, eliminând dușmani a căror „vină” era loialitatea față de partea greșită.
Pistoale la răsărit: duelurile ca politică
Chiar și după independență, politica americană a rămas ancorată într-o logică a violenței împotriva adversarilor.
Pentru liderii naționali, duelul cu pistoale nu era doar o chestiune de onoare. El normaliza o cultură politică în care focurile de armă erau tratate ca parte a dezbaterii.
Cel mai faimos duel a fost, desigur, uciderea lui Alexander Hamilton de către Aaron Burr în 1804. Dar zeci de confruntări mai puțin cunoscute au marcat deceniul anterior.
În 1798, Henry Brockholst Livingston – ulterior judecător la Curtea Supremă a SUA – l-a ucis pe James Jones într-un duel. Departe de a fi discreditat, a fost considerat că a acționat onorabil. În republica timpurie, chiar și omuciderea putea fi absorbită în politică atunci când era acoperită de ritual. Ironia face că Livingston supraviețuise unei tentative de asasinat în 1785.
În 1802, un alt spectacol rușinos s-a desfășurat: democrații-republicani din New York DeWitt Clinton și John Swartwout s-au înfruntat la Weehawken, New Jersey. Au tras cel puțin cinci focuri înainte ca secundanții să intervină, lăsându-i pe amândoi răniți. În acest caz, conflictul nu avea legătură cu un principiu politic; Clinton și Swartwout erau de aceeași parte. Era o dispută de patronaj care a degenerat totuși în focuri de armă, arătând cât de normalizată era violența armată în rezolvarea conflictelor.
Cultura armelor și extinderea ei
Este tentant să considerăm violența politică drept o rămășiță a unei etape „primitive” sau „de frontieră” din istoria Americii, când politicienii și susținătorii lor ar fi dus lipsă de reținere sau de standarde morale superioare. Dar nu este așa.
Încă dinaintea Revoluției, pedeapsa fizică sau chiar uciderea erau modalități de a impune apartenența, de a trasa granița dintre cei dinăuntru și cei din afară și de a decide cine avea dreptul să guverneze.
Violența nu a fost niciodată o deformare a politicii americane. A fost una dintre trăsăturile ei recurente, nu o abatere, ci o forță persistentă, distructivă și totodată ciudat de creativă, producând noi granițe și noi regimuri.
Dinamica a crescut odată cu extinderea deținerii de arme. În secolul al XIX-lea, producția industrială de arme și contractele federale agresive au pus mai multe arme în circulație. Ritualurile de pedepsire a celor cu loialități greșite și-au găsit acum expresia în revolverul produs în masă și mai târziu în pușca automată.
Aceste arme mai moderne au devenit nu doar unelte practice de război, crimă sau autoapărare, ci și obiecte simbolice în sine. Ele au întruchipat autoritatea, au purtat semnificație culturală și le-au oferit posesorilor senzația că legitimitatea însăși putea fi revendicată la gura unei țevi.
De aceea expresia „Aceasta nu este identitatea noastră” sună fals. Violența politică a făcut întotdeauna parte din povestea Americii, nu ca o anomalie trecătoare și nu ca un episod izolat.
A o nega înseamnă a-i lăsa pe americani neapărați în fața ei. Doar confruntându-se direct cu această istorie pot americanii începe să-și imagineze o politică ce nu este definită de armă.
Traducere după Yes, this is who we are: America’s 250-year history of political violence de Maurizio Valsania, profesor de istoria Americii, Università di Torino.
