Nu lua viața atât de în serios: lecțiile lui Montaigne despre viața lăuntrică

Ascent of the Blessed (secvență) de Hieronymus Bosch

Tatăl meu a fost un om nefericit. Obișnuia să se plângă pentru cel mai mic lucru care nu era la locul lui – un stilou, borcanul cu miere, cuțitul lui special cu mâner îngroșat. 

Când sănătatea i-a început cu adevărat să se deterioreze, artrita fiind atât de gravă încât nu mai putea să se ridice din pat, starea sa a devenit singurul lucru despre care se plângea. „Dorian”, mi-a spus într-o dimineață la micul dejun, grepfrutul fiind tăiat, desigur, cu cuțitul lui special, „mă urăsc pe mine însumi”. Avea 86 de ani și, simțeam eu, se apropia de sfârșitul vieții, așa că am considerat de datoria mea să-l ajut să moară cât mai bine putea, un fel de „Ars moriendi” pentru bătrânul meu. 

„Dar tată”, i-am spus, pentru prima oară în cei 32 de ani de relație dintre noi, „te iubesc.” Când nici asta nu a ajutat, i-am trimis câteva texte din Montaigne.

Michel Eyquem de Montaigne (1533–1592) a trăit o viață lungă și bună pentru un om din Franța modernității timpurii. După toate relatările a fost o viață fericită, cel puțin dacă ne luăm după „Eseurile” sale (1570–1592) – discursuri întinse pe subiecte variate, de la degetul mare la canibali și până la natura „experienței” însăși.

Scrierile sale, de natură autobiografică, dar profund argumentative, i-au supraviețuit ca niște auto-experimente oarecum radicale (pentru epocă). „Astfel, cititorule, eu însumi sunt materia cărții mele”, începe el, cu o scrisoare de avertisment despre cele peste o mie de pagini care urmează: „ai fi lipsit de rațiune să-ți petreci timpul liber cu un subiect atât de frivol și van”.

Cum îl consideram pe tatăl meu implicat într-un subiect la fel de van și frivol – anume, el însuși (până și cu schițele aparatului urinar pe care mi le desena pe șervețele la masă) – am presupus că vor avea multe în comun.

Pasajul pe care am ales să i-l dau, din eseul „Despre singurătate”, se referea la secretul fericirii la Montaigne. El spune, simplu: acestea sunt lucrurile despre care credem, de obicei, că ne aduc fericirea; sunt greșite, iată-l pe al meu. „Ar trebui să avem soție, copii, bunuri și mai presus de toate sănătate, dacă putem”, scrie el; „dar nu trebuie să ne legăm de ele atât de strâns, încât fericirea noastră să depindă de ele”. În ceea ce a devenit un fel de marcă personală a filosofiei sale de viață, adaugă: „Trebuie să ne păstrăm o prăvălie din spate doar a noastră”. O prăvălie din spate – sau, în franceza originală, „arrière-boutique”. Desigur, este o metaforă. Desigur, tatăl meu a luat-o literal.

Ce mai avem de învățat de la Montaigne despre fericire? În primul rând, că „prăvălia din spate” nu înseamnă încăperea din spatele locului tău de muncă. Tot mai mult țintuit la pat în apartamentul dărăpănat de la etajul 17 care îi servea și ca birou, tatăl meu a citit aceste rânduri ridicând o sprânceană. Într-adevăr, Montaigne însuși le-a scris dintr-un turn al castelului său, cu vedere la întinsul domeniu. Nu intenționa să ne refugiem acolo – acea poziție privilegiată era doar locul unde își scria operele (așa cum și eu îmi scriu acum rândurile din anexa de depozitare din spatele casei mele, o despărțitură grea de lemn separându-mă de cutii și dezordine). Nu, „prăvălia din spate” fizică este doar un refugiu al scriitorului, iar această neînțelegere i-a făcut pe critici să bombăne despre solipsismul lui Montaigne, ca și cum ceea ce ar fi spus de fapt ar fi fost: du-te, fii singur și produ artă de mare valoare. Aceasta nu duce la fericire, vă asigur.

Când tatăl meu mi-a răspuns prin email, interpretând greșit pe Montaigne exact în acest fel, a recunoscut totuși că pasajul era „profund”. Dar nu, a adăugat, „surprinzător”, pentru că „Mulți scriitori de azi vorbesc despre spațiul personal, meditație, a fi singur uneori și așa mai departe”. A continuat spunând că există o diferență între singurătatea voluntară și cea involuntară. „Mulți dintre noi, pe măsură ce îmbătrânim, ajungem prea prinși în acel spațiu”. 

Nu este vorba doar de izolare, ci și de pierderea experiențelor trăite cu trupul, cărora ajung să le ducă dorul, iar tatăl meu (ca întotdeauna) le-a enumerat: mersul la piață, dansul, întâlnirea cu familia și prietenii – exact lucrurile asupra cărora Montaigne îi avertiza pe cititori să nu-și bazeze fericirea.

În cartea ei „Cum să trăiești: sau o viață a lui Montaigne într-o întrebare și douăzeci de încercări de răspuns” (2010), Sarah Bakewell recunoaște tentația de a-l citi pe Montaigne ca pe un apărător al unei forme de izolare (aleasă sau nu), dar nuanțează spunând: „El nu scrie atât despre o retragere egoistă, introvertă, din viața de familie, cât despre nevoia de a te proteja de durerea care ar veni dacă ți-ai pierde familia”. 

După moartea celui mai apropiat prieten și confident, Étienne de La Boétie, și apoi a tatălui său, Montaigne s-a retras în biblioteca sa privată. În traducerea lui Donald Frame, această perioadă este marcată de căderea lui Montaigne „într-o depresie melancolică, pe care o combate începând să scrie primele dintre „Eseuri””. 

Scriitorul și eseistul american contemporan Phillip Lopate sugerează că, pentru Montaigne, „cititorul i-a luat locul lui La Boétie”. Dar cum, mai exact, au reușit aceste „încercări” (sensul literal al cuvântului „eseu”) să aline durerea?

Cu siguranță, un interlocutor nenumit bântuie textul, de tipul acela pe care îl atribuim de obicei auto-conversației. A vorbi cu oameni care nu răspund (sau care nu pot, pentru că nu mai sunt printre noi) este o formă de intimitate conversațională pe care o putem înțelege ca o extensie a afabilității generale a lui Montaigne. 

În viață, Montaigne era cunoscut în oraș ca un povestitor cu ușa deschisă pentru oaspeți. Chiar și Bakewell, care rezumă prăvălia lui din spate ca pe o formă de „detașare stoică”, notează că, într-o altă maximă durabilă, Montaigne exclama: „Fii convivial: trăiește cu ceilalți”. Dacă prăvălia lui Montaigne era menită să vindece o inimă frântă, atunci nu prin evitarea durerii viitoare, ci prin stabilirea unui alt tip de relație cu ea.

Montaigne era pe deplin conștient că promisiunea de a fugi de toate era o iluzie, deoarece oriunde mergi, te iei cu tine însuți: „Nu e de ajuns să te îndepărtezi de mulțime”, scrie el, din moment ce „trebuie să ne îndepărtăm de instinctele gregare din noi înșine”. În schimb, citându-l pe Albius Tibullus, unul dintre poeții latini cu care a crescut, „fii pentru tine însuți o mulțime”. Aici speram ca tatăl meu să ia aminte: închis cu nimeni altcineva decât cu sine însuși, ar mai fi existat totuși o șansă pentru o mare tovărășie. 

„Avem un suflet care poate fi întors asupra lui însuși”, scrie Montaigne, „are mijloace de a ataca și mijloace de a se apăra, mijloace de a primi și mijloace de a dărui”. 

Din păcate, tatăl meu nu și-a văzut propriul suflet astfel și, după ce a căzut într-o depresie proprie, și-a luat viața.

Mă întreb acum dacă prăvălia din spate a lui Montaigne a fost mai puțin grația salvatoare a scriitorului, ridicându-l din adâncul disperării, și mai mult actul scrisului dinăuntrul ei? „Aici conversația noastră obișnuită trebuie să fie între noi și noi înșine”, scrie el – și eu înțeleg că vrea să spună că de calitatea dialogului interior depinde calitatea vieții.

Dialogul interior al lui Montaigne avea o vioiciune, trecând de la un subiect la altul, mergând cu curentul. Ceea ce nu am reușit să-i transmit tatălui meu, se pare, era această ușurință a atenției, distilată în: „Que sais-je?” (Ce știu eu?). 

În portretul său al lui Montaigne, Ralph Waldo Emerson observa în 1837: „Scrierile lui nu au entuziasm, nici aspirații; conțin mulțumire, respect pe sine și păstrează calea de mijloc”. 

A nu lua viața chiar atât de în serios – în pofida urmăririi fericirii – ar putea fi cheia lui Montaigne pentru a muri în modul potrivit. Până la urmă, poate că nu există o pace lăuntrică mai sigură în ultimele zile decât aceea de a nu avea atâta nevoie de ea.