Intervievați în ultimele 12 săptămâni de viață despre cele mai mari regrete ale lor, cele mai frecvente răspunsuri au fost: 1. aș vrea să fi avut curajul să trăiesc o viață autentică, nu viața pe care alții o așteptau de la mine; 2. aș vrea să nu fi muncit atât de mult; 3. aș vrea să fi avut curajul să îmi exprim sentimentele; 4. aș vrea să fi rămas în legătură cu prietenii mei și 5. aș vrea să fi fost mai fericit.
Detaliu din „Dansul cu moartea” de Johann Rudolf Feyerabend
Credit: Wikipedia
„În ciuda tuturor progreselor noastre medicale, rata mortalității a rămas constantă – un deces per persoană”, obișnuia să glumească prietenul meu Jason. Jason și cu mine am studiat medicina împreună în anii '80. Alături de toți ceilalți din cursul nostru, am petrecut șase ani lungi memorând tot ce putea merge prost cu corpul uman. Am parcurs cu sârguință un manual intitulat „Pathologic Basis of Disease”, care descria în detaliu fiecare boală care ar putea afecta un om.
Nu e de mirare că studenții la medicină devin ipohondri, atribuind cauze sinistre oricărei umflături, nodul sau erupții pe care le descoperă pe propriul corp.
Observația frecvent repetată a lui Jason îmi amintea că moartea (și boala) sunt aspecte inevitabile ale vieții. Totuși, uneori pare că în Vest am dezvoltat o negare iluzorie a acestui fapt. Cheltuim miliarde pentru prelungirea vieții prin intervenții medicale și chirurgicale din ce în ce mai scumpe, majoritatea aplicate în ultimii ani de viață, la bătrânețe avansată. Dintr-o perspectivă de ansamblu, aceasta pare o risipă inutilă a prețioaselor noastre resurse de sănătate.
Să nu mă înțelegeți greșit. Dacă aș fi lovit de cancer, boli de inimă sau oricare dintre numeroasele afecțiuni care amenință viața și pe care le-am studiat la medicină, aș vrea toate tratamentele inutile și costisitoare pe care le-aș putea obține. Îmi prețuiesc viața. De fapt, ca majoritatea oamenilor, prețuiesc mai presus de orice să rămân în viață. Dar, tot ca majoritatea, tind să nu apreciez cu adevărat viața decât atunci când mă confrunt cu posibilitatea iminentă a pierderii ei.
Un alt prieten vechi, Ross, studia filozofia în timp ce eu studiam medicina. La acea vreme, el a scris un eseu intitulat „Moartea, învățătorul”, care a avut un impact profund asupra mea. Eseul susținea că cel mai bun mod de a aprecia viața este să ținem inevitabilitatea morții mereu în fața minții noastre.
Când Bronnie Ware, asistenta australiană de îngrijire paliativă, a intervievat zeci de oameni în ultimele 12 săptămâni de viață, i-a întrebat despre cele mai mari regrete ale lor. Cele mai frecvente, publicate în cartea sa „The Top Five Regrets of the Dying” (2011), au fost:
1. aș vrea să fi avut curajul să trăiesc o viață autentică (n.t. conform propriei naturi și propriilor convingeri), nu viața pe care alții o așteptau de la mine;
2. aș vrea să nu fi muncit atât de mult;
3. aș vrea să fi avut curajul să îmi exprim sentimentele;
4. aș vrea să fi rămas în legătură cu prietenii mei;
5. aș vrea să fi fost mai fericit.
Relația dintre conștientizarea morții și o viață împlinită a fost o preocupare centrală a filozofului german Martin Heidegger, a cărui operă l-a inspirat pe Jean-Paul Sartre și pe alți gânditori existențialiști.
Heidegger regretă că prea mulți oameni își irosesc viața urmând „turma” în loc să fie autentici. Totuși, Heidegger însuși a avut dificultăți în a-și trăi idealurile; în 1933, s-a alăturat Partidului Nazist, sperând să avanseze în carieră.
În ciuda imperfecțiunilor sale ca om, ideile lui Heidegger au influențat o gamă largă de filozofi, artiști, teologi și alți gânditori. Heidegger credea că noțiunea aristotelică de „ființă” – care a traversat gândirea occidentală timp de peste 2.000 de ani și a fost esențială în dezvoltarea gândirii științifice – era fundamental eronată. În timp ce Aristotel vedea întreaga existență, inclusiv ființele umane, ca lucruri ce pot fi clasificate și analizate pentru a ne înțelege mai bine lumea, în „Ființă și timp” (1927) Heidegger susținea că, înainte de a începe să clasificăm „ființa”, ar trebui să ne întrebăm: „Cine sau ce pune toate aceste întrebări?”.
Heidegger sublinia că noi, cei care punem întrebări despre ființă, suntem calitativ diferiți de restul existenței: pietrele, oceanele, copacii, păsările și insectele despre care întrebăm.
A inventat un cuvânt special pentru această ființă care întreabă, privește și se îngrijește. L-a numit „Dasein”, tradus aproximativ prin „a fi aici” (n.t care se referă la ființarea omului).
Heidegger a inventat termenul „Dasein” pentru că el credea că am devenit imuni la cuvinte precum „persoană”, „uman” și „ființă umană”, pierzându-ne simțul uimire față de propria noastră conștiință.
Filozofia lui Heidegger rămâne atractivă pentru mulți astăzi, care văd cum știința se zbate să explice experiența de a fi o persoană morală, grijulie și conștientă că viața ei prețioasă, misterioasă și frumoasă va lua, într-o zi, sfârșit.
Potrivit lui Heidegger, această conștientizare a propriei noastre morți inevitabile ne face, spre deosebire de pietre și copaci, să dorim să facem viața noastră valoroasă, să-i dăm sens, scop și valoare.
În timp ce știința medicală occidentală, bazată pe gândirea aristotelică, vede corpul uman ca pe un obiect material care poate fi înțeles prin examinare și descompunere în părțile sale constitutive, ontologia lui Heidegger pune experiența umană în centrul înțelegerii lumii.
Acum zece ani am fost diagnosticat cu melanom. Ca doctor, știam cât de agresiv și rapid fatal poate fi acest tip de cancer. Din fericire, operația pare să fi dus la vindecare. Dar am fost norocos și în alt sens. Am devenit conștient, într-un mod în care nu mai fusesem niciodată, că voi muri – dacă nu de melanom, atunci de altceva, în cele din urmă. De atunci am fost mult mai fericit.
Pentru mine, această realizare, această acceptare, această conștientizare că voi muri este cel puțin la fel de importantă pentru bunăstarea mea ca toate progresele medicinei, pentru că îmi reamintește să trăiesc viața la maximum în fiecare zi. Nu vreau să trăiesc regretul pe care Ware l-a auzit mai des decât orice altul: că nu am trăit „o viață autentică”.
Majoritatea tradițiilor filozofice estice apreciază importanța conștientizării morții pentru o viață bine trăită. „Cartea tibetană a morților”, de exemplu, este un text central al culturii tibetane. Tibetanii petrec mult timp trăind cu moartea, dacă nu cumva e un oximoron.
Cel mai mare filozof al Orientului, Siddhartha Gautama, cunoscut și ca Buddha, a înțeles importanța de a ține sfârșitul în atenție. El a văzut dorința ca sursă a suferinței și ne-a sfătuit să nu ne atașăm prea mult de plăcerile lumești, ci să ne concentrăm pe lucruri mai importante, cum ar fi iubirea față de ceilalți, dezvoltarea echilibrului mintal și rămânerea în prezent.
Ultimul lucru spus de Buddha ucenicilor săi a fost: „Descompunerea este inerentă tuturor lucrurilor componente! Lucrează cu sârguință la mântuirea ta!”.
Ca doctor, mi se amintește în fiecare zi de fragilitatea corpului uman, de cât de aproape pândește moartea.
Ca psihiatru și psihoterapeut, mi se amintește însă cât de goală poate fi viața dacă nu avem un sentiment al sensului sau scopului.
Conștientizarea propriei mortalități, a finitudinii vieții noastre, ne poate, paradoxal, împinge să căutăm și, dacă e necesar, să creăm sensul pe care îl dorim cu disperare.
Traducere după Sooner or later we all face death. Will a sense of meaning help us? de Warren Ward, profesor de psihiatrie la Universitatea Queensland, autor al cărții „Lovers of Philosophy” (2021).
