Oare toți iranienii urăsc regimul? Diversitatea demografică, religioasă și viața din interiorul țării arată o realitate mai complexă.
Strada Khayyam, Tehran, Iran
Între 2015 și 2018 am petrecut 15 luni lucrând la un proiect de cercetare în Mashhad, al doilea oraș ca mărime din Iran. În calitate de antropolog eram interesat de viața cotidiană din Iran din afara capitalei, Teheran. De asemenea, voiam să înțeleg dacă idealurile Revoluției din 1979 mai trăiau în rândul iranienilor „obișnuiți”, nu doar printre elitele politice.
Am locuit inițial într-un campus universitar, unde am învățat persana, iar mai târziu am stat cu familii iraniene. Am făcut sute de interviuri cu oameni care aveau o gamă foarte largă de opinii politice, sociale și religioase. Printre ei se numărau atât opozanți ai Republicii Islamice, cât și susținători, dar și mulți care se aflau undeva la mijloc.
Aceste interviuri mi-au dezvăluit atât diversitatea de opinii și experiențe din Iran, cât și dificultatea de a face afirmații generale despre ce cred iranienii.
Măsurând profunzimea antipatiei față de regim
Când Israelul a început atacurile asupra Iranului, pe 13 iunie, ucigând mulți comandanți militari de rang înalt, numeroase publicații – atât internaționale, cât și din diaspora iraniană – au prezentat imagini cu iranieni jubilând la moartea acestor figuri detestate ale regimului.
Prieteni de-ai mei din timpul cercetării mi-au atras și ei atenția asupra acestor manifestări de bucurie, deși nu erau întotdeauna de acord cu ele. Mulți se temeau de consecințele unui conflict mai amplu între Iran și Israel.
Pentru a înțelege aceste sentimente în context, mulți analiști au făcut referire la un sondaj efectuat în 2019 de Institutul GAMAAN, o organizație independentă cu sediul în Țările de Jos, care studiază opinia publică iraniană. Conform sondajului, 79% dintre iranienii care trăiesc în țară ar vota împotriva Republicii Islamice dacă ar avea loc un referendum liber privind regimul.
A folosi astfel de exemple ca indicator al lipsei de susținere pentru Republica Islamică nu este greșit. Dar, atunci când sunt reduse la simple date în știrile de presă, ele devin deconectate de complexitatea vieții din Iran. Iar asta poate descuraja întrebările mai profunde despre cum se împacă ideologia și pragmatismul, despre susținerea sau opoziția față de regim sau despre dinamica dintre stat și societate.
O perspectivă mai nuanțată
Presa occidentală a contribuit la tendința de a vedea statul iranian ca fiind omogen, profund ideologic și complet separat de populație.
Dar unde trasăm granița dintre stat și oameni? Nu există un răspuns simplu la această întrebare.
Când am locuit în Iran, mulți dintre cei care au participat la cercetarea mea erau angajați ai statului – profesori în instituții publice, cadre universitare, funcționari. Mulți aveau opinii puternice și variate despre moștenirea revoluției și despre viitorul țării.
Uneori erau de acord cu unele mesaje ale statului, cum ar fi dreptul Iranului la autodeterminare, fără influență străină. Dar respingeau alte aspecte, precum sloganele de genul „moarte Americii”.
Această ambivalență era vizibilă, de exemplu, la una dintre profesoarele mele de persană. Angajată a statului, ea refuza să participe la paradele anuale care sărbătoreau aniversarea revoluției. „Avem sentimente calde față de America”, spunea ea. Pe de altă parte, participa cu entuziasm la protestele, organizate tot de guvern, în favoarea eliberării Palestinei.
Sau tânărul funcționar de stat pe care l-am cunoscut în Mashhad: „Vrem să fim independenți de alte țări, dar nu în felul ăsta”.
Într-un sens mai restrâns, când vorbim despre „stat”, ne referim adesea la organizații precum Corpul Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC) și la forțele paramilitare Basij, parte a IRGC, care a reprimat cu brutalitate orice disidență în ultimele decenii. Ambele sunt adesea percepute ca fiind profund angajate ideologic.
De exemplu, Said Golkar, un academician iranian stabilit în SUA, numește Iranul o „societate captivă”. El consideră că în loc de o societate civilă, iranienii sunt ținuți sub control de temuta Basij, prezentă în multe instituții, precum universități și școli.
Nici această perspectivă nu este greșită. Dar chiar și în interiorul Basij și al IRGC este greu de măsurat cât de ideologice și omogene sunt, în realitate, aceste structuri.
Pentru început, IRGC se bazează atât pe susținători selectați ideologic, cât și pe recruți obligați prin serviciul militar. Nu sunt la fel din punct de vedere ideologic, după cum a observat antropoloaga Narges Bajoghli, stabilită în SUA, care a lucrat cu cineaști pro-regim în Teheran.
În cadrul cercetării mele am intervievat și membri ai Basij, care, spre deosebire de IRGC, este o organizație complet voluntară.
Deși angajamentul ideologic era cu siguranță un factor important pentru unii membri ai Basij pe care i-am cunoscut, existau și motive pragmatice de a se alătura. Printre ele: accesul la locuri de muncă mai bune, burse și mobilitate socială. Uneori, aceste motivații se suprapuneau. Dar participarea nu echivala întotdeauna cu un angajament ferm și constant față de valorile revoluționare.
De exemplu, Sāsān, un prieten de la grupurile de discuții din Mashhad, remarca faptul că timpul petrecut în Basij „îți reducea serviciul militar obligatoriu”.
Asta nu înseamnă că nu există oameni profund angajați ideologic în Iran. Există, iar unii sunt dispuși să recurgă la violență. Unii dintre cei care se alătură acestor instituții din motive pragmatice recurg și ei la violență.
Între extreme
În plus, Iranul este o țară etnic diversă. Are o populație de 92 de milioane, dintre care o mică majoritate sunt persani (circa 56,5%). Printre minorități se numără azerii (~14%), kurzii (~9%), arabii (~2%), balucii, turkmenii și alții.
Este și religios diversă. Deși majoritatea este, nominal, șiită, există comunități sunite mari (circa 10-15% din populație) și comunități mai mici de creștini, evrei, zoroastrieni, baha’i și alte religii.
Adesea ignorate, diferențele de clasă și statut social sunt, de asemenea, importante în Iran.
Un lucru pe care l-am observat în legătură cu propaganda de stat era tendința ei de a aplatiza această diversitate. James Barry, un cercetător australian specializat în Iran, a remarcat un fenomen similar.
Propaganda de stat sugera că există o singură voce în țară. Protestele puteau fi respinse din start pe motiv că nu exprimau opinia „autentică” a iranienilor. Protestele erau susținute de agitatori străini. Iranienii susțineau Republica Islamică.
De când am părăsit Iranul, am urmărit multe dintre vocile iranienilor din diaspora. Grupurile de opoziție sunt foarte vocale pe rețelele sociale, mai ales monarhiștii care îl susțin pe Reza Pahlavi, fiul fostului șah.
Urmărind aceste grupuri, am observat o tendință similară de a vorbi ca și cum ar reprezenta vocea tuturor iranienilor. Iranienii îl susțin pe șah. Sau - iranienii o susțin pe Maryam Rajavi, lidera unui grup de opoziție cu sediul la Paris.
Atât în interiorul Iranului, cât și în diasporă, regimul este uneori perceput ca o conspirație străină impusă. Aceasta permite respingerea din start a Republicii Islamice și a relațiilor complexe pe care le-a generat. Din nou, o astfel de viziune aplatizează diversitatea.
În ultimii ani, identitățile politice și diviziunile sociale par să fi devenit mai clare și mai accentuate. Asta înseamnă că mulți iranieni percep tot mai acut o prăpastie între stat și societatea iraniană. Este valabil atât în interiorul Iranului, cât și, cu atât mai mult, în diaspora.
Decenii de proteste intermitente și de nesupunere civică arată că, pentru mulți, sistemul actual nu mai reflectă speranțele și aspirațiile populației. Este valabil mai ales pentru tineri, care formează un procent important din populație.
Nu sunt iranian și cred cu tărie că doar iranienii trebuie să-și decidă propriul viitor. De asemenea, nu încerc să scuz Republica Islamică – este brutală și tiranică. Dar brutalitatea ei nu ar trebui să ne împiedice să punem întrebări complexe.
Dacă regimul ar cădea mâine, diversitatea Iranului înseamnă că nu există o opinie unanimă despre ce ar trebui să urmeze. Iar dacă va apărea o formă de politică mai pluralistă, aceasta va trebui să reflecte întreaga diversitate a Iranului, fără a porni de la o poziție uniformă.
Această nouă politică va trebui, la rândul ei, să se confrunte cu întrebările dificile și cu relațiile ambivalente pe care Republica Islamică le-a creat.
Traducere după Do all Iranians hate the regime? de Simon Theobald, postodoctorand la Institutul pentru etică și societate, Universitatea Notre Dame, Australia.
Imagine: depositphotos.com
