Atacurile SUA asupra Iranului sunt ilegale și pot crea un precedent îngrijorător, susține Donald Rothwell, profesor de drept internațional australian.
Imagine satelitară a locației instalațiilor de îmbogățire a uraniului din Fordow, Iran.
Imagine: Planet Labs PBC
După ce Statele Unite au bombardat, duminică, trei locații cu profil nuclear ale Iranului, președintele american Donald Trump a declarat că obiectivul a fost „oprirea amenințării nucleare reprezentate de principalul sponsor al terorismului la nivel global”.
Secretarul Apărării al SUA, Pete Hegseth, a susținut această justificare, afirmând: „Președintele a autorizat o operațiune de precizie pentru a neutraliza amenințările la adresa intereselor noastre naționale reprezentate de programul nuclear iranian și pentru autoapărarea colectivă a trupelor noastre și a aliatului nostru, Israel”.
Este aceasta o justificare legitimă pentru ca un stat să lanseze un atac asupra altuia?
După analizarea dovezilor, cred că nu este.
A fost vorba de autoapărare?
Conform Cartei ONU, există două moduri în care un stat poate folosi legal forța împotriva altui stat:
1. Consiliul de Securitate al ONU autorizează utilizarea forței în circumstanțe excepționale pentru a restabili sau menține pacea și securitatea internațională (Capitolul 7).
2. Dreptul la autoapărare, atunci când un stat este atacat de altul, conform Articolului 51.
Referitor la primul punct, nu a existat nicio autorizație din partea Consiliului de Securitate pentru ca nici SUA, nici Israelul să atace Iranul. Deși Consiliul a exprimat îngrijorări legate de programul nuclear iranian și a adoptat mai multe rezoluții, niciuna nu a permis folosirea forței militare.
În ceea ce privește autoapărarea, acest drept este activat doar în cazul unui atac armat. Nu există dovezi că Iranul a atacat recent SUA.
Au existat incidente în care grupări proxy susținute de Iran, cum ar fi rebelii Houthi din Yemen sau Hezbollah, au atacat interese americane. Trump a menționat sâmbătă seară incidente istorice pe care SUA le atribuie Iranului.
Însă niciunul dintre aceste evenimente nu are legătură directă cu atacurile asupra instalațiilor nucleare ale Iranului.
Ce se poate spune despre un atac preventiv?
Un alt temei posibil invocat de SUA ar fi autoapărarea anticipativă sau preventivă.
Aceste două concepte sunt controversate și nu au fost niciodată clar susținute de Consiliul de Securitate ONU sau de Curtea Internațională de Justiție.
SUA au susținut de-a lungul anilor o interpretare extinsă a dreptului la autoapărare, care include și formele anticipativă și preventivă – relevante în cazul atacurilor asupra Iranului.
Diferența majoră este:
* Autoapărarea anticipativă: când atacul este iminent (ex. trupe concentrate la graniță);
* Autoapărarea preventivă: când amenințarea încă nu s-a materializat, dar este considerată posibilă.
În 2002, administrația Bush a lansat ceea ce s-a numit „doctrina Bush”, după atacurile din 11 septembrie. Aceasta justifica atacuri preventive împotriva unor state considerate o amenințare. A fost una dintre justificările invocate pentru invazia Irakului din 2003. Justificarea a fost însă discreditată, deoarece nu s-au găsit arme de distrugere în masă în Irak.
A reprezentat Iranul o amenințare iminentă?
Pentru ca Iranul să fie considerat o amenințare iminentă, trebuie să îndeplinească două condiții:
1. Să dețină capabilități nucleare;
2. Să manifeste intenția de a le folosi.
În ceea ce privește capabilitățile, au existat discuții despre transparența Iranului în cooperarea cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA).
Dar doar AIEA are autoritatea să evalueze aceste lucruri. Și, conform declarațiilor directorului Rafael Grossi pentru BBC: „...dacă până la începutul anilor 2000 exista un efort structurat de obținere a unei arme nucleare, acum nu mai este cazul”.
În plus, Trump a vorbit despre o operațiune împotriva „instalațiilor de îmbogățire nucleară” ale Iranului, fără să menționeze arme. Deci, nici Casa Albă nu susține explicit că Iranul deține arme nucleare în prezent.
Mai mult, multe state dețin capacități nucleare, dar nu arată intenția de a le folosi. Retorica agresivă a Iranului față de Israel și SUA este cunoscută, dar nu este echivalentă cu intenția de a ataca.
Ce se poate spune despre apărarea colectivă?
Israel a început campania militară împotriva Iranului pe 13 iunie, invocând și el necesitatea unei apărări preventive împotriva amenințării nucleare iraniene.
Dacă Israelul acționează în conformitate cu Carta ONU, poate cere asistența aliaților în ceea ce se numește autoapărare colectivă.
Toate dovezile arată că atacurile SUA din 22 iunie au fost coordonate cu Israelul. La prima vedere, pare un caz de apărare colectivă.
Dar, conform dreptului internațional, acest drept este valabil doar dacă autoapărarea Israelului este legitimă.
Iar aici ne confruntăm cu aceleași probleme legale ca și în cazul SUA: afirmațiile Israelului despre un atac iminent din partea Iranului sunt foarte discutabile.
Un precedent periculos
Problema principală este că aceste atacuri pot crea un precedent: alte state ar putea invoca această interpretare a autoapărării pentru a justifica atacuri preventive oricând doresc.
Dacă această practică nu este condamnată clar, poate fi percepută ca legitimă de comunitatea internațională.
Tot mai multe state dezvoltă arme convenționale care pot fi considerate amenințări pentru vecini. Unele chiar iau în considerare achiziționarea de arme nucleare.
De exemplu, în Japonia există dezbateri despre obținerea de arme nucleare ca măsură de descurajare față de posibile amenințări viitoare din partea Chinei. Cum vor percepe vecinii Japoniei, cum ar fi China sau Coreea de Nord, aceste intenții? Și cum vor reacționa, având în vedere precedentul creat de SUA și Israel?
Atacurile SUA asupra Iranului nu pot fi caracterizate altfel decât drept o încălcare a dreptului internațional.
| Citiți și:
• SUA a atac Iranul cu bomba GBU-57. Ce este o bombă „spărgător de buncăre”?
• Ce este uraniul îmbogățit și cum este folosit pentru bombe nucleare?
Traducere și adaptare după Why the US strikes on Iran are illegal de Donald Rothwell, profesor de drept internațional, Australian National University.
