Cuvântul „intelectual” pare să desemneze o categorie de oameni ușor de recunoscut. Ne gândim la scriitori, filozofi, profesori universitari, cercetători sau eseiști care intervin în dezbaterea publică. Dificultatea apare însă de îndată ce încercăm să stabilim ce au în comun toate aceste persoane. Faptul că lucrează cu idei? Și un medic, un inginer sau un judecător lucrează cu idei. Faptul că scriu? Nu toți scriu. Faptul că au opinii asupra societății? O asemenea caracteristică nu-i deosebește de restul cetățenilor.
Într-un interviu acordat în 1980 ziarului Le Monde, publicat sub titlul „The Masked Philosopher”, Michel Foucault răspundea, provocator, unei întrebări despre faptul că intelectualii ar vorbi prea mult:
„Cuvântul «intelectual» mi se pare ciudat. Personal, nu am întâlnit niciodată intelectuali. Am întâlnit oameni care scriu romane, alții care îi tratează pe bolnavi; oameni care lucrează în economie și alții care compun muzică electronică. Am întâlnit oameni care predau, oameni care pictează și oameni despre care nu am înțeles niciodată prea bine ce fac. Dar intelectuali? Niciodată.”
Foucault nu susține, firește, că nu există scriitori, profesori sau filozofi. El contestă transformarea acestora într-o specie aparte, căreia i s-ar putea atribui o identitate comună și o funcție socială generală. Din punctul său de vedere, există activități concrete, competențe, instituții și poziții sociale. „Intelectualul”, la singular, este însă o construcție care reunește artificial persoane foarte diferite și le atribuie o misiune aproape mitologică.
Cum a apărut intelectualul universal
Pentru a înțelege ce respinge Foucault trebuie făcută distincția dintre sensul sociologic al cuvântului și sensul său politic. Sociologic, putem numi intelectuali persoanele a căror activitate principală presupune producerea și transmiterea ideilor. Foucault este interesat însă de figura politică a intelectualului: omul care, pe baza culturii și prestigiului său, pretinde că poate vorbi în numele adevărului, al dreptății sau al întregii societăți.
Modelul clasic este scriitorul care abandonează pentru un moment literatura și se adresează națiunii. Voltaire, Victor Hugo, Émile Zola și, mai târziu, Jean-Paul Sartre au întruchipat, în forme diferite, această figură. Competența lor nu era limitată la un domeniu. Ei interveneau asupra problemelor generale ale epocii ca reprezentanți ai rațiunii, libertății sau justiției.
Foucault numește această figură „intelectualul universal”. În interviul „Truth and Power”, el descrie astfel rolul său tradițional:
„Pentru o perioadă îndelungată, intelectualul «de stânga» a vorbit și i s-a recunoscut dreptul de a vorbi în calitate de stăpân al adevărului și al dreptății. Era ascultat, sau pretindea că se face ascultat, ca purtător de cuvânt al universalului. A fi intelectual însemna ceva asemănător cu a fi conștiința noastră, a tuturor.”
Problema nu este doar vanitatea unor scriitori care își dau cu părerea despre orice. În joc se află presupunerea că intelectualul s-ar putea situa deasupra intereselor particulare și a raporturilor sociale, într-un loc din care adevărul ar deveni vizibil în forma sa universală.
Tocmai existența acestui loc privilegiat este pusă sub semnul întrebării de filozofia lui Foucault.
Adevărul nu vine din afara puterii
În concepția tradițională, puterea și adevărul sunt, cel puțin în principiu, opuse. Puterea poate minți, ascunde sau deforma; intelectualul trebuie să-i opună adevărul. Din această perspectivă, el este conștiința critică aflată în exteriorul mecanismelor puterii.
Foucault consideră însă că adevărul nu este produs în afara instituțiilor și apoi adus în societate de câteva minți independente. Ceea ce o epocă acceptă drept adevărat apare în interiorul unor practici, proceduri și instituții: universități, spitale, tribunale, laboratoare, administrații, sisteme de examinare și clasificare. Aceste instituții nu inventează arbitrar adevărul, dar stabilesc cine poate vorbi competent, ce metodă este validă, ce dovezi sunt admise și ce afirmații pot intra într-un discurs recunoscut drept științific.
Medicul, psihiatrul, criminologul sau economistul nu descriu pur și simplu o realitate care exista deja, complet constituită. Prin categoriile și practicile lor, participă la definirea bolii, normalității, delincvenței sau productivității. Cunoașterea are efecte asupra oamenilor, iar exercitarea puterii produce, la rândul ei, noi forme de cunoaștere.
De aceea intelectualul nu poate vorbi dintr-un exterior absolut. El însuși este format într-o instituție, utilizează un limbaj specializat și ocupă o anumită poziție în mecanismele prin care societatea produce adevăr.
De la intelectualul universal la intelectualul specializat
Respingerea intelectualului universal nu îl conduce pe Foucault la concluzia că oamenii competenți ar trebui să tacă. Dimpotrivă, el propune o altă formă de intervenție publică: aceea a „intelectualului specializat”.
Acesta nu vorbește în numele omenirii și nu pretinde că deține o concepție generală asupra binelui. Intervine în punctele în care propria activitate îl pune în contact direct cu anumite mecanisme de putere: medicul în sistemul spitalicesc, cercetătorul în politica științei, juristul în funcționarea justiției, profesorul în organizarea educației, informaticianul în sistemele de control și prelucrare a datelor.
Foucault observa că intelectualii începuseră să acționeze nu în registrul „dreptului și adevărului pentru toți”, ci în sectoarele precise în care îi situau condițiile lor de muncă și de viață. El considera că tocmai această relație locală cu instituțiile și cunoașterea le permite să înțeleagă mai concret formele de dominație.
Exemplul său este fizicianul care a condus proiectul american de construire a bombei nucleare, Robert Oppenheimer. El reprezintă un punct de trecere între cele două figuri. Vorbea în virtutea unei competențe foarte precise, legate de fizica nucleară, dar consecințele acestei competențe priveau întreaga omenire. Autoritatea intervenției sale nu provenea din faptul că era un mare scriitor sau o conștiință morală universală, ci din poziția ocupată în rețeaua științifică, militară și politică ce produsese bomba atomică.
Intelectualul specializat nu este, prin urmare, un intelectual mai modest doar în sens psihologic. Este o figură politică diferită. El nu pornește de la principii generale pe care le aplică societății, ci de la cunoașterea concretă a unui sistem în interiorul căruia lucrează.
Foucault nu îi desființează pe intelectuali
Afirmația că Foucault „nu credea în existența intelectualilor” trebuie, așadar, formulată cu atenție. În interviul din 1980 există într-adevăr propoziția explicită: „Pentru mine, ei nu există”. Dar tonul este polemic, iar ținta sa nu este orice utilizare posibilă a termenului. Foucault respinge personajul abstract numit „intelectualul”, folosit pentru a aduna laolaltă profesii diferite și, mai ales, pentru a institui un tribunal moral în jurul lor. În același pasaj, el ironizează faptul că intelectualul este considerat vinovat atât când vorbește, cât și când tace, atât când intervine, cât și când nu face nimic.
În alte texte, Foucault folosește el însuși fără dificultate termenul „intelectual” și discută despre funcția sa politică. El nu elimină categoria, ci îi contestă esența și privilegiul. Nu există, în opinia sa, intelectualul ca tip uman situat în afara societății și autorizat să vorbească în numele adevărului universal. Există persoane care dețin anumite cunoștințe, ocupă poziții instituționale și pot interveni critic în raport cu mecanismele pe care le cunosc.
În acest sens, celebra sa afirmație nu trebuie citită ca o simplă provocare ori ca o negare absurdă a evidenței. Este o metodă filozofică. Foucault desface o categorie aparent naturală și ne obligă să vedem elementele concrete pe care aceasta le ascunde: profesii, competențe, instituții, forme de autoritate și raporturi de putere.
Întrebarea nu mai este atunci „cine merită titlul de intelectual?”, ci: ce cunoaștere posedă persoana care vorbește, din ce poziție vorbește și ce efecte de putere produce discursul său?
Această reformulare nu reduce responsabilitatea intelectualului, ci o face mai dificilă. Este relativ ușor să condamni lumea în numele unor valori universale. Este mult mai greu să identifici, în propriul domeniu de competență, procedurile prin care oamenii sunt clasificați, supravegheați, disciplinați sau excluși, iar apoi să intervii exact acolo unde cunoașterea ta poate produce o schimbare reală.
