Cu cât citești mai mult, cu atât îți este mai ușor să citești. Invers, cu cât citești mai puțin, cu atât lectura lungă devine mai grea, mai obositoare, mai puțin recompensatoare.
Într-un articol recent publicat în The Atlantic, Rose Horowitch, care acoperă domeniul educației pentru publicația menționată, scrie că era în care oamenii citesc ar putea fi o scurtă anomalie în istoria omenirii. Iată principalele idei din articol mai jos.
Timp de câteva secole, oamenii educați au crezut că alfabetizarea universală este una dintre marile cuceriri ireversibile ale civilizației. Odată ce cărțile au devenit ieftine, școala obligatorie s-a extins, iar bibliotecile au ajuns în aproape orice oraș, părea firesc să credem că omenirea va citi din ce în ce mai mult și mai bine.
Astăzi, această certitudine se clatină, dar nu pentru că oamenii nu mai întâlnesc texte, ci pentru că par să-și piardă răbdarea, exercițiul și interesul pentru lectura lungă, solicitantă, capabilă să susțină gândirea complexă.
O imaginea puternică a acestei crize poate fi găsită în trecutul îndepărtat, la Biblioteca din Alexandria. Regele Ptolemeu I al Egiptului ar fi dorit să adune acolo totalitatea cunoașterii scrise a lumii. Corăbiile care ajungeau în port erau cercetate în căutare de manuscrise, iar sulurile erau copiate, păstrate și puse la dispoziția celor dornici să studieze. Biblioteca nu era doar un depozit de texte, ci o instituție a gândirii. Acolo au lucrat sau au fost asociați cu mediul alexandrin savanți precum Eratostene, care a calculat circumferința Pământului, Zenodot, editor al textelor homerice, și, posibil, Euclid, autorul Elementelor.
Dispariția Bibliotecii din Alexandria a fost multă vreme atribuită războaielor și incendiilor. Dar mulți istorici contemporani văd cauza principală într-un proces mai banal și, tocmai de aceea, mai neliniștitor: neglijența. Papirusurile trebuiau întreținute, copiate, ferite de umezeală, insecte și rozătoare. La un moment dat, voința de a conserva cunoașterea a devenit mai slabă decât costul conservării ei. Biblioteca nu a dispărut doar pentru că a ars, ci pentru că societatea care o susținea nu a mai considerat-o esențială.
Aceasta este analogia tulburătoare cu prezentul. Astăzi, nu mai există riscul ca marile cărți ale lumii să fie distruse fizic. Ele pot fi scanate, digitizate și stocate pe servere sau chiar pe cipuri minuscule. Biblioteca universală este, tehnic vorbind, mai aproape de noi decât oricând. Dar accesul nu înseamnă folosire, iar păstrarea textelor nu garantează păstrarea capacității de a le citi.
Datele despre obiceiurile de lectură din Statele Unite indică o schimbare profundă. Mai puțin de jumătate dintre adulți au declarat că au citit o carte în 2022. Proporția celor care citesc de plăcere într-o zi obișnuită a scăzut puternic în ultimele două decenii. Chiar și grupurile care citeau tradițional mai mult — pensionarii, femeile, absolvenții de facultate — citesc mai puțin decât înainte. În același timp, cărțile cele mai populare au devenit, în medie, mai simple, cu fraze mai scurte și structuri mai accesibile.
Problema nu este că textele simple ar fi, prin definiție, inferioare. O propoziție scurtă poate fi memorabilă, iar o carte accesibilă poate avea valoare literară. Dar declinul lecturii dificile indică altceva: scăderea disponibilității de a rămâne mai mult timp în compania unei idei complicate. În trecut, romane dense, cu fraze ample și construcții psihologice elaborate, puteau deveni fenomene de masă. Astăzi, piața este dominată de serii young adult, romantasy, thrillere rapide, benzi desenate, manga și literatură foarte ușor de consumat. Nu este o crimă culturală să citești asemenea cărți. Devine însă o problemă dacă ele înlocuiesc aproape complet lectura care cere concentrare, răbdare și interpretare.
Aceeași mutație se vede și în felul în care oamenii se informează. Ziarul, cândva un obiect cotidian pentru milioane de cititori, a fost înlocuit de telefon. Tot mai mulți preferă să urmărească sau să asculte știri, nu să le citească. Comunicarea politică, culturală și socială se mută dinspre text spre imagine, sunet, clip scurt, podcast și flux video.
La prima vedere, pare paradoxal să vorbim despre o criză a lecturii într-o lume plină de cuvinte. Oamenii citesc e-mailuri, notificări, mesaje, postări, comentarii, subtitrări, fragmente de știri, explicații generate automat. Probabil că întâlnim mai multe cuvinte pe zi decât orice generație din trecut. Dar nu toate lecturile sunt egale. Una este să scanezi zeci de mesaje, alta este să urmărești timp de o oră argumentul unei cărți. Una este să citești un comentariu, alta este să intri într-un roman, într-un eseu sau într-un tratat științific.
De aceea, termenul potrivit nu este neapărat „analfabetism”, ci „postalfabetizare”. O societate postalfabetizată nu este una în care oamenii nu mai pot descifra literele, ci una în care mulți știu să citească, dar nu mai citesc profund; pot înțelege propoziții, dar se împiedică în texte ample; pot extrage informații, dar au dificultăți în a face inferențe, conexiuni și sinteze.
Lectura nu este naturală pentru creierul uman. Nu ne naștem cu o regiune cerebrală specializată pentru citit. Pentru a citi, creierul reutilizează circuite implicate în recunoașterea obiectelor, limbaj și memorie. Scrierea a apărut târziu în istoria speciei, iar alfabetizarea de masă este și mai recentă. Din această perspectivă, epoca cititorului obișnuit nu este regula istoriei umane, ci o excepție.
Totuși, această excepție a schimbat lumea. Scrisul separă mesajul de persoana care îl rostește. Îl face stabil, verificabil, comparabil, criticabil. O afirmație orală se risipește imediat; un text poate fi recitit, analizat, contrazis. Scrierea obligă autorul să încetinească, să ordoneze gândurile, să corecteze, să construiască argumente. Cititorul, la rândul lui, poate reveni asupra frazelor, poate urmări structura ideilor și poate descoperi sensuri care nu sunt evidente la prima lectură.
De aici vine legătura profundă dintre lectură și gândirea abstractă. Culturi ale textului au făcut posibile filosofia, știința modernă, istoria ca disciplină critică, dreptul constituțional, dezbaterea publică bazată pe argumente. Nu pentru că oamenii orali ar fi fost incapabili de inteligență, ci pentru că scrisul oferă o infrastructură a gândirii. El permite ca ideile să fie puse „în fața ochilor”, păstrate, comparate și dezvoltate de generații succesive.
Declinul lecturii afectează astfel mai mult decât timpul liber. El atinge modul în care gândim. Cititul unei cărți este un exercițiu al atenției. Cu cât citești mai mult, cu atât îți este mai ușor să citești. Invers, cu cât citești mai puțin, cu atât lectura lungă devine mai grea, mai obositoare, mai puțin recompensatoare. În acest timp, rețelele sociale și clipurile scurte oferă recompense imediate. Conținutul se schimbă repede, cere puțin efort și obișnuiește creierul cu stimulare continuă.
Videoclipul pare mai bogat decât textul, pentru că aduce simultan imagine, sunet, mișcare și emoție. Dar această bogăție poate deveni un obstacol pentru gândirea profundă. Într-un text, cititorul construiește mental scena, ritmul, tonul, legăturile. Într-un clip, multe dintre acestea sunt livrate gata făcute. Creierul este stimulat, dar nu întotdeauna solicitat în același fel. Mai ales la copii, expunerea intensă la ecrane și lipsa lecturii pot reduce răbdarea pentru efort mental susținut.
Efectele se văd în școală și universitate. Tot mai mulți elevi și studenți pot decoda textul, dar au dificultăți în a-i înțelege subtilitățile: ironia, metafora, structura argumentului, contextul istoric, ideea implicită. Profesorii ajung să predea nu doar literatură sau sociologie, ci chiar arta de a citi atent. În loc să discute sensul unei opere, trebuie să explice cum se urmărește o frază, cum se identifică o voce narativă, cum se recunoaște o figură de stil.
Școala nu a rezistat întotdeauna acestei tendințe. Din motive administrative și pedagogice, multe programe au favorizat fragmentele scurte în locul cărților întregi. Testele standardizate cer adesea răspunsuri rapide la pasaje izolate, nu parcurgerea unei opere complete. Astfel, sistemul educațional ajunge să se adapteze la scăderea capacității de lectură în loc să o combată.
Consecințele sunt și politice. O cultură dominată de text favorizează, cel puțin ideal, argumentul, consecvența, verificarea și memoria publică. O cultură dominată de imagine, slogan și clip scurt favorizează reacția, emoția, conflictul și personalitatea carismatică. Într-un asemenea mediu, politicienii nu mai sunt recompensați pentru capacitatea de a scrie și raționa coerent, ci pentru abilitatea de a produce conținut memorabil, viral, ușor de distribuit.
Aici revin actualitatea teoriilor lui Marshall McLuhan, Walter Ong și Neil Postman. Ei au intuit că mediul prin care comunicăm nu este neutru. Televiziunea, apoi Internetul și rețelele sociale, nu transmit doar mesaje diferite; ele schimbă tipul de mesaj care poate avea succes. Nu orice idee încape într-un clip de zece secunde. Nu orice argument poate fi transformat într-un slogan. Dar, dacă spațiul public recompensează doar ceea ce este scurt, vizual și inflamator, atunci complexitatea devine un dezavantaj.
Inteligența artificială adaugă o problemă nouă. Până acum, tehnologiile digitale au concurat cu lectura pentru atenția noastră. AI-ul generativ poate ajunge să concureze cu scrisul însuși. El poate produce rapid texte clare, corecte, persuasive. Pentru multe sarcini birocratice, acest lucru este util. Dar scrisul nu este doar transcrierea unor gânduri deja formate, ci metoda prin care ne formăm gândurile. Când încercăm să formulăm o idee, descoperim dacă ea stă în picioare. Când construim un paragraf, vedem ce lipsește, ce nu se leagă, ce trebuie nuanțat.
Dacă delegăm constant scrisul către mașini, riscăm să pierdem tocmai exercițiul intelectual care ne clarifică mintea. Vom primi texte mai curate, dar poate vom gândi mai puțin limpede. Într-o lume inundată de conținut generat automat, discernământul va deveni mai important, nu mai puțin important. Dar discernământul se formează prin citire atentă, comparație, îndoială, analiză și scris.
Nu trebuie totuși să transformăm acest diagnostic într-o profeție fatalistă. Cărțile nu au dispărut. Librăriile încă există, unele chiar prosperă. Cluburile de carte, audiobookurile, newsletterele lungi și comunitățile de cititori arată că lectura rămâne vie. Dar ea pare să devină o practică de nișă, concentrată într-o minoritate pasionată. Pentru mulți, cititorul de carte tipărită a devenit aproape o figură excentrică.
În trecut, a citi era una dintre căile principale de acces la cunoaștere, statut și participare civică. Astăzi, puterea culturală se mută spre influenceri, podcasteri, streameri și creatori video. Tinerii nu mai visează neapărat să devină scriitori, profesori sau jurnaliști, ci personalități online. Cultura se transmite tot mai puțin vertical, de la generațiile mai vechi prin cărți, și tot mai mult orizontal, de la tânăr la tânăr, prin platforme.
Și totuși, există semne de rezistență. Unele școli interzic telefoanele în timpul programului. Unii profesori reintroduc lectura integrală a cărților. Unii copii preferă încă volumul tipărit. Unii părinți continuă să citească seara copiilor. Aceste gesturi pot părea mici, dar ele păstrează vie o capacitate fragilă: aceea de a sta singur cu un text și de a lăsa mintea să lucreze.
Biblioteca din Alexandria nu a dispărut doar când au ars sulurile. A dispărut când oamenii nu au mai avut suficientă grijă de ele. Astăzi, textele nu se mai pierd în același fel. Ele sunt peste tot, arhivate, copiate, accesibile. Dar o bibliotecă necitită este tot o formă de ruină. Ceea ce riscăm să pierdem nu este hârtia, nici fișierul digital, ci omul capabil să le parcurgă cu atenție.
Sfârșitul lecturii nu va arăta ca o catastrofă spectaculoasă. Nu va fi un incendiu, nici o interdicție, nici o noapte a cărților arse. Va fi o abandonare lentă. Cărțile vor rămâne pe rafturi, în biblioteci și în arhive digitale. Doar că tot mai puțini vor avea răbdarea să le deschidă, priceperea să le înțeleagă și dorința să se lase transformați de ele. Iar aceasta ar putea fi una dintre cele mai mari pierderi culturale ale epocii noastre.
James Baldwin , autor și activist american de culoare pentru drepturi civile: „Crezi că durerea și suferința ta sunt fără precedent în istoria lumii, dar apoi citești. Dostoievski și Dickens au fost cei care m-au învățat că tocmai lucrurile care mă chinuiau cel mai mult erau cele care mă legau de toți oamenii care erau în viață sau care trăiseră vreodată”.
