Mai jos, câteva paragrafe despre ursul panda din cartea „Homesick for a World Unknown. The life of George Schaller” de Miriam Horn (nu e și nu va fi, cel mai probabil, tradusă în română). Cartea este despre George Schaller, primul cercetător care a trăit printre gorile sălbatice, primul care a fotografiat leopardul zăpezilor; acesta a descris specii diverse precum leul african și antilopa tibetană.
„Un panda sălbatic nu își anunță prezența precum gorilele, cu familiile lor numeroase și zgomotoase, și nici nu cutreieră teritoriul asemenea unui tigru. În schimb, trăiește mai ales singur și aproape nemișcat, într-o lume care pare concepută special pentru a-l ascunde: un labirint de perdele de bambus, făcute și mai opace de cețurile și ploile aproape permanente. Acolo stă, pur și simplu, mâncând în liniște, zi și noapte. Trebuie să facă asta deoarece, într-una dintre cele mai stângace întorsături ale evoluției, a devenit complet dependent de o hrană pe care abia o poate digera.
Deși este un erbivor absolut, hrănindu-se exclusiv cu bambus, panda păstrează încă sistemul digestiv al strămoșilor săi carnivori. Lipsit de camera internă de fermentație și de microbii simbiotici care permit vacilor, girafelor și altor consumatori de iarbă și frunze să extragă nutrienții din celuloză și lignină, panda poate asimila doar 17% din bambusul pe care îl mănâncă.
Nu poate acumula suficientă grăsime pentru a hiberna sau nici măcar pentru a dormi toată noaptea, ci supraviețuiește doar combinând lăcomia alimentară cu o lene extremă, asemenea oamenilor plutitori din WALL-E.
Capul lor lat și blând oferă un punct solid de ancorare pentru fălci suficient de puternice încât să rupă, să decojească, să zdrobească și să macine tulpinile lemnoase.
Corpul lor rotofei funcționează ca un mare butoi pentru bambus: George a calculat că panda lui preferată mânca, în medie, aproape 38 de kilograme pe zi, adică jumătate din propria greutate corporală. Celebrul lor „pseudo-deget mare”, oase ale încheieturii alungite, le permite să apuce și să țină chiar și cele mai subțiri tulpini și să mănânce cu o eficiență remarcabilă. După cum a observat George, un mascul mare a mușcat din 3.481 de tulpini, introducându-le ritmic în colțul gurii precum un creion într-o ascuțitoare, sfărâmându-le în stilul lui Bugs Bunny și întinzându-se după următoarea înainte ca precedenta să fie înghițită complet. Cea mai mare parte trece însă direct prin organism: Schaller a cântărit o singură grămadă de excremente care avea aproape opt kilograme.
Obținând atât de puțină energie, panda trebuie să consume la fel de puțin. Cei mai mulți aproape că nu se mișcă într-o zi, parcurgând doar câteva sute de metri. Asemenea împăraților romani, mănâncă tolăniți sau rezemați; George a văzut unul stând pe spate și folosindu-și labele din spate pentru a îndoi tulpinile spre gură, economisindu-și astfel labele din față pentru a îndesa frunzele în gură.
Nu își construiesc culcușuri, corpurile lor pufoase servindu-le și drept saltea, și drept pătură. De mai multe ori, George a văzut un panda sătul prăbușindu-se brusc pe o parte sau pe burtă precum o jucărie rămasă fără arc, adormind imediat, apoi trezindu-se asemenea lui Winnie-the-Pooh: ridicându-și labele deasupra capului pentru a căsca, frecându-și partea din spate de un copac și chiar, atunci când era hrănit, lingându-și o labă acoperită de terci.
Și totuși, în ciuda întregii lor adorabile tandreți, erau cele mai profund solitare animale pe care George le cunoscuse vreodată.”
Notă: titlul articolului este, de asemenea, din cartea menționată.
Via TheMarginalian
