În 2025, speranța unei încheieri rapide a războiului dintre Rusia și Ucraina a apărut de mai multe ori. De fiecare dată, totul s-a încheiat cu vorbe goale și cu noi promisiuni ale lui Donald Trump. Desigur, războiul se va termina cândva, iar speranța că acest lucru se va întâmpla în 2026 încă mai există, deși este acum mult mai slabă decât înainte. În plus, spre finalul lui 2025, această speranță s-a împletit strâns cu știrile despre pregătirile Europei pentru un război cu Rusia, care se succed una după alta.
Aleksandr Baunov, fost diplomat și jurnalist rus, în prezent cercetător principal al Centrului Carnegie de la Berlin pentru studiul Rusiei și Eurasiei, explică în articolul de mai jos cum, într-un singur an, s-a parcurs drumul de la discuțiile despre pace la un conflict cu NATO, precum și ce s-a întâmplat în acest timp cu morala publică din Rusia și cum privesc oamenii, în prezent, discuțiile despre război.
Ca urmare a inițiativelor diverse ale lui Donald Trump, anul 2025 a început cu speranțe de pace cu Ucraina și cu Occidentul, dar se încheie cu discuții despre un război inevitabil cu Europa — pentru că Europa a fost mereu în război cu Rusia, fie direct, fie ca „porcușori” ai altora. Nu contează că în urmă cu patru ani Europa nu era în război, nu intenționa să fie și nici nu planifica așa ceva, ci era principalul cumpărător și investitor în Rusia — acest lucru nu este luat în considerare. În suspensia mentală în care polovțienii (cumanii) stau alături de hitleriști, diferența dintre „acum” și „întotdeauna” este mică.
Continuarea războiului în 2026 a fost deja anunțată oficial de Putin la „bilanțul anului” și de fostul economist Belousov la Colegiul Ministerului Apărării. Ulterior, în cadrul unei operațiuni speciale de propagandă, această linie a fost fixată prin declarațiile lui Lavrov și Ușakov din 29 decembrie.
Întâlnirea recentă intens promovată dintre Trump și Zelenski, previzibil, nu a adus pacea, dar, evident, a ajutat la conturarea unui acord pe care Trump l-a considerat, dacă nu final, atunci suficient pentru a încerca să introducă partea rusă în discuții. Putin, ca un animal hăituit de vânător, a început să se fofileze. În loc să discute înțelegerea, s-a plâns că Zelenski a încercat să-l omoare. Despre acest lucru am aflat din declarația lui Ușakov.
Din aceeași declarație aflăm și că formulările convenite între Trump și Zelenski nu convin Rusiei, deoarece „după evaluarea noastră, lasă autorităților de la Kiev un câmp pentru diverse interpretări, astfel încât să se eschiveze de la îndeplinirea obligațiilor”. Mai departe, Ușakov repetă teza dintr-o declarație puțin mai veche a lui Lavrov: nu ieșim din negocieri, dar atacul asupra reședinței lui Putin este un motiv pentru a revizui pozițiile rusești de negociere. Ieșirea din negocieri către continuarea războiului nu a ieșit foarte elegant, dar a fost pe deplin previzibilă.
Cum a devenit Putin ostaticul propriilor acțiuni
Din Europa se aud cuvinte despre necesitatea de a fi pregătiți pentru război. La Moscova, acestea sunt interpretate ca dorință de atac — pentru că anume Europa „a fost mereu în război” cu Rusia, nu America, așa cum s-a repetat ani la rând până acum. Mai mult, acest atac ar fi avut deja loc, iar Rusia nu face decât să răspundă, pentru că „Occidentul a dezlănțuit un război împotriva noastră prin mâinile naționaliștilor ucraineni”.
Europa indică date ale pregătirii pentru confruntare — 2028 sau 2030. În Rusia se râde de aceste date. Așa cum s-a râs și de datele anunțate ale invaziei ruse în Ucraina. Ca ultimă și cea mai convingătoare dovadă, este difuzată în buclă înregistrarea liderului rus: „OK, noi ne pregătim să atacăm Europa, nu? Ce prostii sunt astea?”.
În spațiul birocratic rusesc este obligatoriu să se creadă cuvintele „celui mai important”, mai ales când sunt puse pe repetiție. Din exterior, însă, lucrurile arată diferit. Cuvinte asemănătoare, cu aceeași intonație de mirare jucată, Putin le-a rostit și despre intenția de a ataca Ucraina. În plus, chiar acum el afirmă direct că Occidentul este deja în război: „Nu noi am început războiul în 2022, ci forțele distructive din Ucraina, cu sprijinul Occidentului — în esență, Occidentul a dezlănțuit acest război” și deja „luptă împotriva noastră prin mâinile naționaliștilor ucraineni”.
Dacă lucrurile stau astfel, Rusiei nici nu-i mai trebuie să atace. Va ieși din nou Lavrov și va spune iarăși: „În primul rând, nu am invadat, pur și simplu nu ne-a mai rămas alt mod de a explica Occidentului că se ocupă de activități criminale, atrăgând Ucraina în NATO”. Dacă războiul este deja în desfășurare, problema atacului își pierde actualitatea. Rusia, după cum se știe, nu începe războaie, ci doar le încheie pe cele începute de alții.
În plus, promisiunile de a nu ataca vin de la un om celebru pentru fraza „dacă bătaia este inevitabilă, trebuie să lovești primul”. Gradul de inevitabilitate al bătăii este stabilit, desigur, chiar de autorul acestei afirmații.
Europa nu se îngrijorează degeaba. Putin a declanșat războiul, dar ideea că îl poate opri în orice secundă este o iluzie. Începând războiul, Putin a pus în mișcare un proces autointreținut. El s-a trezit într-o situație descrisă în detaliu de cercetători sub numele de „dependența de drum” sau „efectul șanțului”, din care pentru el însuși nu există o ieșire simplă.
Mișcarea pe un astfel de făgaș este la fel de greu de oprit ca o avalanșă de zăpadă sau ca surparea marginii unei pane de nisip, unde este imposibil să trasezi o limită gravitațională între granulele vecine: a căzut una — nu există niciun motiv să nu cadă și următoarea, până când prăbușirea nu se încheie, ajungând la capătul său fizic. Sau, ca în astrofizică: particulele nu pot înceta să cadă într-o gaură neagră până când aceasta, supraîncărcată de masă, nu explodează (n.n. în fapt, găurile negre nu explodează, în text fiind o figură de stil, nu o realitatea astronomică). Istoria cu schimbarea bruscă a poziției rusești în negocieri este un exemplu tipic de mișcare pe acest făgaș, în cadrul unui astfel de proces.
Nu este primul proces autointreținut inițiat de actualul lider rus. Primul a fost transformarea Rusiei într-o autocrație. Eu îl numesc „autocratizare din greșeală”, prin analogie cu „democratizarea din greșeală” a lui Daniel Treisman. Asemănarea, e drept, este mai degrabă în denumire decât în esența procesului. În cazul democratizării din greșeală, liderul regimului caută modalități suplimentare de legitimare (alegeri, război, referendum), dar calculează prost rezultatul. În cazul autocratizării din greșeală, de dragul eficienței, se taie colțurile instituționale și se ocolesc blocajele procedurale. Eliminarea unui obstacol a cerut eliminarea următorului, până când, la capătul procesului, în locul unui sistem de piață de tip occidental a apărut antipodul său.
Putin nu minte în mod deliberat atunci când spune că Rusia nu intenționează să atace Europa. El pur și simplu poate să nu realizeze că procesul declanșat de el îl duce mai departe fără voia lui. Și, prin urmare, poate veni un moment în care Putin, care nu intenționa să atace Europa, va spune absolut sincer că nu i s-a lăsat nicio ieșire: pur și simplu a fost nevoie să fie eliminat încă un obstacol pentru a încheia războiul actual. Cu atât mai mult cu cât drept criterii ale „neatacării” sunt declarate lucruri atât de vagi precum lipsa înșelăciunii și demonstrarea respectului din partea oponenților.
Cum a schimbat războiul morala publică în Rusia
În 2022 părea că Rusia a făcut o gaură în ordinea mondială, în care urma să cadă ea însăși. Gaura s-a dovedit a fi una neagră, iar până la sfârșitul lui 2025 în ea începe să cadă lumea. Marginea pâlniei care se surpă se lărgește, iar tot mai multe obiecte și concepte alunecă în jos. Printre ele se numără reperele morale fundamentale și reprezentările clasice despre bine și rău, pe care copiii din întreaga lume le învață la școală.
De pildă, în logica școlară, președintele Zelenski este un erou absolut. El este literalmente regele Leonidas, care la cererea de „pământ și apă” răspunde „vino și ia-le”, iar apoi intră în luptă la Termopile cu forțe superioare. Este și Temistocle, care îi alungă pe solii persani din Atena și îmbarcă orașul pe corăbii; Roland cel neîmblânzit, care sună din corn în defileul Roncevaux. Acel Charles de Gaulle. Sau Winston Churchill, care nu știe el însuși cât timp va trebui să reziste singur împotriva inamicului; iar pentru cine preferă un alt exemplu — Stalin, care nu a părăsit Moscova semiasediată.
Detaliile nu anulează paradigma școlară generală. Spartanii erau sclavagiști, Churchill rostea discursurile despre „sânge, trudă, lacrimi și sudoare” nu din tranșee, de Gaulle li se adresa compatrioților din exil, conducătorii sovietici ai Leningradului asediat mâncau prăjituri, iar toți aceștia nu au purtat războiul în mod ideal. Cu toate acestea, întreaga cultură mondială, întreg canonul educativ al omenirii explică pe degete copiilor că trebuie să faci ca de Gaulle, nu ca mareșalul Pétain.
Și iată că acum băieții și fetele ruse, crescuți pe acest canon, își distrug propriul suflet și corodează mintea propriilor copii, explicându-le acestora și lor înșile că trebuie să fii ca mareșalul Pétain și nu ca de Gaulle, care, pe undele unei stații de radio a unui stat străin, din bula sa de emigrant, pompos numită „Franța Liberă”, îi chema pe compatrioți la continuarea unui război sângeros în interesele străine ale Angliei. Iar spartanii și atenienii ar fi putut și chiar ar fi trebuit să intre în negocieri raționale, să accepte o suveranitate condiționată a unui satrap destul de îndepărtat și a unui rege și mai îndepărtat și să trăiască asemenea zecilor de orașe grecești de dinaintea lor — poate doar să mai meargă din când în când cu regele împotriva altor greci neascultători.
Copiii ruși și ceilalți copii au fost învățați timp de decenii și ce este răul. Este de neiertat să asediezi orașe cu locuitori, să-i lipsești de hrană, transport, apă, lumină și căldură — mai ales iarna. Că războiul, pentru fiecare școlar rus, urmându-l pe Tolstoi, este „un eveniment potrivnic rațiunii umane și întregii naturi a omului”, că este criminal și inutil să pornești încolonat împotriva unui alt popor, chiar dacă rânduielile lui sunt imperfecte și ești convins că mergi să le faci mai bune.
Astăzi însă, un propagandist înnegrit de ură, primind un ordin, anunță că bărbatul este creat pentru război, prin care „se manifestă tot ce e mai bun”, și că războiul a redat vieții un sens. Aceasta este acum noua normă etică. Cu ea se acceptă, dacă nu acordul, atunci cel puțin o coexistență pașnică. Până nu demult era la modă să se râdă de „noua etică”, iar iată că ea a venit, dar nu de sus, ci de jos — de pe fundul pâlniei.
Vechiul canon etic nu s-a format în democrații liberale, ci încă în monarhii. Învățarea faptului că Temistocle are dreptate, iar Ivan cel Groaznic nu, nu se făcea în interesul unui anumit sistem politic, ci avea un caracter universal uman. Prin aceste exemple nu se preda politică, ci morală. Asupra acestui canon au atentat doar acele regimuri care urmăreau să schimbe nu ordinea socială, ci însăși natura omului. Regimul rus, sub discursuri despre salvarea omenirii, s-a trezit în compania celor care s-au remarcat prin cele mai crude atentate la natura umană.
Și, pe neașteptate, a devenit un semn de bun-gust, pentru mulți ruși și europeni, să scuipe cu dispreț în direcția lui Zelenski. Nu să regrete că poate va fi nevoit să facă concesii distrugătorilor eticii sociale canonice, ci tocmai să joace rolul criticilor săi morali. Iar discuțiile despre război, atât publice, cât și private, s-au transformat într-un fel de prost-gust, într-o insistență supărătoare, cu greu tolerată.
Putin și-a dorit să se răspândească legenda că în primăvara lui 2022 delegațiile rusă și ucraineană ar fi convenit deja asupra tuturor aspectelor și doar voința rea a englezilor și a conducerii ucrainene ar fi zădărnicit pacea. Iar pe 29 decembrie, la Mar-a-Lago, Trump, la o conferință de presă cu Zelenski, a declarat că s-a ajuns la un acord aproape în toate, cu excepția chestiunii teritoriale. Deși, la Istanbul, în 2022, delegațiile nici măcar nu apucaseră să ajungă la problema teritorială.
Cum percep oamenii războiul și orice amintire despre el în 2025
Scuipatul în direcția lui Zelenski, a instituțiilor ucrainene și a politicienilor europeni este practicat nu doar ca un nou marker al aristocratismului intelectual. Un asemenea gest a început să fie folosit ca o scrisoare de protecție, ca o incantație magică de către cei din Rusia care vor să păstreze resturi de autonomie față de regim, dar în același timp să se apere de posibile represalii.
Din același motiv, apar tot mai des remarci arogante la adresa presei independente, pe care chiar și oameni nelegați direct de regim se grăbesc să o numească „emigrantă” sau „agent străin” — de parcă ar exista alta. Se creează impresia că multora nu le trebuie deloc presă: de cea oficială sunt dezgustați, pe bună dreptate, iar cea independentă îi sâcâie cu amintiri despre lucruri neplăcute.
Minciuna continuă să indigneze, dar rezerva chiar și a indignării îndreptățite nu este infinită. Nu poți spune „sănătate” la fiecare strănut, după cum nu te poți revolta la fiecare ticăloșie. Cei care continuă să facă asta în mod regulat se transformă într-un fel de profesioniști, la fel cum un credincios zelos care practică intens ajunge adesea cleric. Comportamentul oamenilor obișnuiți se îndepărtează tot mai mult de al celor care, din motive personale sau profesionale, nu reduc atenția acordată minciunii și violenței.
Organismul social învață să trăiască cu boala din interior, coexistă, ba chiar intră în simbioză cu ea. De aici se nasc construcții cauzale sinuoase, precum dorința de a explica anumite crime rusești prin faptul că partea ucraineană alege greșit țintele pentru lovituri sau că politicienii săi folosesc cuvinte greșite. Limbajul politicienilor ruși a depășit demult orice limite acceptate după Al Doilea Război Mondial și a trecut la un mârâit ideologic bestial, care i-a precedat.
La intrarea în noul an, 2026, se dezvoltă sincron două procese. Viața în orașele ucrainene se înrăutățește, există tot mai puțină lumină, apă și căldură, iar țara își pierde coeziunea din cauza distrugerii drumurilor, gărilor și podurilor. În același timp, mecanismele de sprijin și compasiune, înrădăcinate în morala școlară europeană, sunt contestate peste tot și chiar ridiculizate. Un război de cucerire prelungit, combinat cu represiunile, nu călește, ci corodează normele etice fundamentale ale unui număr tot mai mare de oameni.
Cinismul este declarat înțelepciune, indiferența — sânge rece, iar dreptatea este proclamată depășită, pentru că nu ar fi suficient de rațională.
Mult timp, toată lumea a fost de acord că vechea etică școlară, cu al ei cult al rezistenței civice, al demnității personale și al apărării țării de inamic, este depășită și că urmează să fie înlocuită de una nouă, mai universală. În cele din urmă, vechea etică chiar a fost atacată, dar nu de sus, ci de jos. Lumea contemporană nu a depășit-o — pare că nici măcar nu poate atinge această înălțime, deja considerată depășită.
De ce în Occident au început să se audă vocile propagandiștilor ruși
Toată lumea înțelege că rezistența, demnitatea și eroismul „școlar” au un preț. Una este să conduci personal o rezistență eroică și astfel să intri în istorie, alta este, din poziția de șef, să ceri eroism de la ceilalți. Morala occidentală contemporană afirmă prioritatea necondiționată a vieții umane, iar aceasta înseamnă că, spre deosebire de epocile trecute, omului i se recunoaște dreptul de a nu muri pentru patrie. Drept urmare, agresorul demonstrează uneori un comportament mai puternic caracterizat de auto-jertfire decât victima, care are o reprezentare mai înaltă a valorii vieții umane. Acest lucru destramă legătura canonică dintre sacrificiu și dreptate și împinge către o concluzie falsă: dacă victima nu vrea să moară pentru dreptate, înseamnă că dreptatea nu este atât de importantă pentru ea, iar ceilalți au, deci, dreptul să o neglijeze.
O altă problemă importantă este prețul dreptății însăși. Lumea consideră, pe bună dreptate, că nu are sens să pui capăt civilizației printr-un război nuclear mondial din cauza apartenenței unor resturi ale regiunii Donbas. Este mai sigur și mai responsabil să dai dovadă de răbdare strategică și să aștepți moartea lui Putin și, odată cu ea, înmuierea regimului rus. Lumea are deja experiența unei astfel de înmuieri a regimului în Rusia. Există și exemple similare în Spania, China, Vietnam, care a devenit capitalist, deși sub steag roșu, nu ca rezultat al bombardamentelor americane, ci al proceselor interne și globale.
O parte a presei occidentale încearcă să asculte procesele din interiorul Rusiei și își ajustează politica editorială. Așa cum Macron a declarat brusc că trebuie din nou vorbit cu Putin, editorii occidentali au considerat că, pentru o imagine completă, au nevoie de citate și interviuri cu experți care reflectă punctul de vedere rusesc. În presa occidentală respectabilă au apărut citate și chiar interviuri întregi cu autori precum Serghei Karaganov și cercul său.
În redacțiile rusești din primul deceniu al acestui secol exista regula de a arunca la coș comunicatele de presă fără a le citi. Publicarea unui material bazat pe un comunicat de presă sau chiar pe o discuție cu un om de PR era considerată o încălcare gravă a standardelor. Între timp, experții ruși pro-guvernamentali sunt exact partea interesată de publicare. Ei încearcă să se strecoare literalmente în fiecare crăpătură străină, se agață de media marginale și cu tiraj mic, pe care ei înșiși le-ar fi ocolit cu grijă înainte de 2022. Iar intervențiile lor nu sunt altceva decât comunicate ale instituțiilor statului, ușor fardate.
Chiar și redacțiile occidentale își imaginează prost gradul de lipsă de libertate din Rusia. Li se pare că aud raționamente de bună-credință, chiar dacă greșite. În realitate, citesc un comunicat. Editorii străini nu își dau seama că toate acestea sunt spuse de oameni dintre care fiecare, făcând un pas greșit, își pierde instantaneu locul de muncă, dreptul de a vorbi sau scrie, veniturile din vânzarea sau închirierea oricărei proprietăți, serviciile publice, impozitele egale cu ale celorlalți și chiar, în perspectivă, pensia.
Prin urmare, editorul occidental primește de la expertul pro-guvernamental rus o cerere de îndurare pentru autoritățile ruse, sub forma unor reflecții despre soarta lumii. Verificarea vorbitorului, în cazul Rusiei, este posibilă doar prin fapte sau prin riscurile de persecuție.
Ca test, li se poate cere să publice în presa rusă un interviu cu un politician sau expert din propria lor țară și să se convingă că Rusia nu este absolut deloc pregătită pentru un dialog bilateral. Din acest punct de vedere, ziarul italian Corriere della Sera a avut perfectă dreptate când a aruncat la coș interviul ministrului Lavrov.
De ce Trump nu și-a meritat rolul în politica mondială
Dar, ca în parabola evanghelică, duhul vechi al răutății poate aduce în lume altele noi, „mai rele decât el”: „…și starea din urmă a acelui om ajunge mai rea decât cea dintâi”.
În final, nu doar cetățenii ruși, ci și cei occidentali s-au trezit într-o lume cu setările dereglate. O avarie gravă a fost provocată de războiul din Gaza, care a relativizat, a estompat ideea de agresiune și rezistență, i-a divizat pe adversarii unor războaie în adversari și susținători ai altora. Iar apoi a venit Trump.
Sfatul de a-i judeca acțiunile, nu cuvintele, nu funcționează. La nivelul său de putere, diferența dintre ele este nesemnificativă: cuvintele sunt agențiale, pentru că schimbă norma și devin cauza acțiunilor sau inacțiunilor altora.
Trump a legalizat, la cel mai înalt nivel politic, lingușirea grosolană, fanfaronada, insulta de mahala, minciuna demonstrativă, amenințările fără motiv, renunțarea la obligații, umilirea celor slabi, corupția strigătoare la cer, lipsa de discernământ în alegerea interlocutorilor, samavolnicia de cadre și politică, însușirea instituțiilor altora, invidia și răzbunarea măruntă.
Spălarea tuturor acestora nu are loc doar pentru că și le permite un șef de stat ales al celei mai influente democrații, ci mai ales pentru că Trump abuzează de relații consolidate, construite cu totul nu pentru el și nu pentru un asemenea stil de acțiune.
A ieși instantaneu din relații construite timp de decenii este imposibil, iar Donald Trump, împreună cu dușmanii societăților occidentale, savurează spectacolul umilirii la care se supun liderii țărilor libere. Ei sunt obligați să se umilească în fața unui om care le răspunde cu neîncredere și dispreț.
Superioritatea lui Trump în dialogul cu europenii nu este câștigată de el personal. Ea a revenit actualei administrații prin moștenire. Cel mai mult, acest abuz de legături construite de predecesori amintește de un alt hobby al lui Trump: să-și bage numele în denumirile instituțiilor altora.
Se spune că toate acestea sunt făcute în interesul alegătorilor săi. Totuși, nu există nici drept internațional, nici drept intern care să exonereze de responsabilitate pe motiv că cineva acționează în propriul interes. Toate crimele și abuzurile sunt comise, într-un fel sau altul, în interes propriu, dar această explicație nu este acceptată de instanțe ca alibi.
Statele Unite au jucat rolul principalului apărător al instituțiilor create colectiv de civilizația occidentală și al verigii-cheie a ordinii mondiale. În parte, ele au ajuns singure în această poziție, pentru că ea corespundea intereselor lor. În parte, au primit acest drept prin delegare voluntară a conducerii militare și politice, pentru a stinge competiția excesivă și a reduce probabilitatea conflictelor în Europa.
Criticând Bruxelles-ul supranațional, căruia statele europene i-au delegat anumite competențe pentru elaborarea regulilor comune, administrația americană nu realizează că ea însăși este un fel de Bruxelles mondial și că a abuzat deja de poziția sa mai grav decât birocrația europeană urâtă de Trump.
Statele Unite, sub administrația Trump, asemenea Rusiei lui Putin, sunt nemulțumite de ordinea mondială și caută vinovați. Deși ordinea mondială actuală a fost construită, într-un fel sau altul, în jurul Statelor Unite, cu acordul lor și cu participarea lor activă.
De la deținătorii unor înalte funcții publice se așteaptă să nu le folosească exclusiv în interes personal. La fel, lumea a pornit de la ideea că ocuparea uneia dintre cele mai înalte funcții globale impune anumite restricții.
Faptul că Statele Unite au declarat deschis era egoismului și folosesc poziția lor excepțională în scopuri personale a fost un șoc pentru lume. În timp ce instituțiile financiare discută aprins dacă este posibilă confiscarea banilor ruși în interesul Ucrainei, administrația americană a comis deja propria răpire a Europei, însușindu-și ilegal competențe delegate ei de o parte semnificativă a lumii.
Cum a dus războiul dintre Rusia și Ucraina la revizuirea rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial
Luptând pentru revizuirea rezultatelor Războiului Rece, puterea rusă anulează, în același timp, rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial, pe care întotdeauna le-a considerat avantajoase pentru sine. După patru ani de agresiune în Ucraina, poziția sa în lume nu mai este determinată de victoria asupra nazismului, obținută împreună cu aliații, și de retragerea voluntară ulterioară din Europa Centrală și de Est.
Acum, poziția Rusiei în lume depinde în întregime de rezultatele „operațiunii militare speciale” și de deznodământul confruntării economice cu Occidentul. Adică Rusia s-a transformat, coborându-și statutul global, dintr-un învingător actual într-unul potențial sau chiar într-un perdant.
Tocmai de aceea, pentru Putin este atât de important un rezultat care să poată fi numit victorios. O victorie veche, recunoscută de toți, a fost schimbată pe rezultatul unui nou război, al cărui deznodământ încă nu se clarifică. Dar deja se poate afirma că, și în cazul unui câștig, noua victorie nu se va ridica nici ca amploare, nici ca forță de convingere, nici ca dimensiune etică la nivelul celei precedente. Chiar obținând ce își dorește, liderul rus va colora victoria trecută în tonurile toxice ale agresiunii actuale.
Printre lucrurile abandonate de Putin de dragul fantomei unui nou triumf se află, literalmente, întreaga etică modernă, care, în forma ei actuală, a fost construită ca urmare a victoriei asupra nazismului și a confruntării postbelice dintre societățile deschise și cele totalitare rămase. Declarându-se păstrătoare a moralei tradiționale, Rusia acționează ca distrugătorul ei global. În primul rând suferă etica propriilor cetățeni — nu mai puțin decât în urma duplicității târzii a URSS sau a materialismului fără limite din anii ’90.
La finalul lui 2025, Vladimir Putin a declarat că, pe fondul succeselor armatei ruse, interesul pentru o cedare pașnică a resturilor Donbasului tinde spre zero. Acesta este și un ultimatum adresat lui Trump și lui Zelenski, și schițarea unor planuri de viitor. Dacă ucrainenii vor decide totuși să cedeze Donbasul (cel mai probabil sub forma unui acord preliminar care ar necesita un referendum și, prin urmare, cel puțin un armistițiu temporar), Putin va răspunde că timpul a trecut și va formula noi cerințe, în conformitate cu noile realități de pe teren. În condițiile „făgașului”, acest lucru va fi mai simplu decât oprirea războiului.
Orizontul cerințelor sale este conturat destul de clar într-o înregistrare abia publicată a unor negocieri vechi cu George Bush. Încă din 2008, Putin afirma că Rusia a cedat voluntar milioane de kilometri pătrați de teritoriu, a renunțat la rolul unuia dintre polii de putere mondiali, dar a primit prea puțin în schimb. Astfel, Rusia este, în principiu, pregătită să lupte până când i se va plăti integral nota pentru concesii sau i se va restitui ceea ce i-a fost furat.
Particularitatea acestei viziuni asupra încheierii Războiului Rece constă în absența totală a dimensiunii morale. Milioanele de kilometri pierduți și URSS, dizolvat odată cu blocul sovietic, sunt considerate proprietate legitimă, smulsă prin înșelăciune și neachitată. Regimul rus, iar odată cu el o mare parte a cetățenilor, refuză să vadă în aceste teritorii spațiul unei îndelungate fărădelegi, în care statul a distrus și torturat repetat oameni, le-a răpit drepturile și demnitatea și chiar și după ce a încetat să ucidă și să închidă, s-a agățat de un model economic incapabil să-și hrănească și să-și îmbrace populația.
Puterea rusă refuză categoric să vadă în ceea ce s-a întâmplat la granița anilor ’80–’90 ai secolului trecut un rezultat firesc al greșelilor și o plată pentru crime. „Toți au fost la fel, doar pe noi ne-au înșelat”. În Rusia nu doar că nu se consideră că ar fi existat, la un moment dat, o obligație de a plăti vechi și noi datorii, dar ceilalți sunt văzuți în continuare ca niște debitori nerecunoscători. Acest lucru continuă chiar și după ce liderul actual pierde la cărți cele două mari active morale ale țării sale — rolul principal în victoria comună asupra nazismului și eliberarea voluntară a popoarelor dependente și a propriei societăți de dictatură.
Rusia are experiența impunității răului: crimele trecute au fost iertate sau uitate, acoperite de alte fapte sau de trecerea timpului. Impunitatea stimulează negarea crimelor și considerarea plății pentru ele drept nedreaptă, iar a războiului pentru recuperarea „a ceea ce a fost plătit” — drept just.
Sprijinindu-se pe experiența impunității, Rusia continuă să lupte, sperând că și de această dată nu i se va întâmpla nimic, iar o eventuală plată va putea fi din nou declarată cea mai mare nedreptate.
Sursa: Meduza
