Porţiuni ale micro-ARN-ului, care are un rol genetic important, sunt afectate de evenimentele traumatice pe care le trăim. Întrucât micro-ARNul au un rol activ în transmiterea instrucţiunilor pentru sintetizarea proteinelor, rezultatul este un fel de memorie genetică a evenimentelor traumatice, care se transmite din generaţie în generaţie.
Evenimentele traumatice, frică şi stresul lasă urme profunde asupra celor care se întâlnesc cu acest gen de situaţii deloc plăcute. De multe ori şi familia este implicată în mod direct, stând în contact cu cei afectaţi. De curând însă a fost făcută o descoperire cu adevărat surprinzătoare: efectele traumelor, ale fricii şi stresului se transmit şi la generaţiile următoare prin mecanisme genetice, ajungând să se propage chiar şi până la a treia generație!
Frică intensă, de exemplu, lasă urme atât asupra celor care o trăiesc în prima persoană, cât şi asupra fiilor şi nepoţilor acestora. O situaţie extrem de stresantă, precum un război, afectează nu doar pe cei care au mers pe front, ci şi pe urmaşii acestora – purtăm în codul genetic amintirea evenimentelor tragice la care participăm. Comportamentul nostru bizar ar putea să fie explicat de ceea ce s-a întâmplat părinţilor noştri de-a lungul vieţii.
La această concluzie au ajuns cercetătorii de la Brain Research Institute de la Universitatea din Zurich (Elveţia). Echipa condusă de Isabelle Mansuy a efectuat o serie de teste asupra şoarecilor de laborator în urma cărora au identificat mecanismul care transmite frică din tată în fiu. Au reuşit să identifice molecule genetice, micro-ARN, care au un rol activ în sinteza proteinelor şi au văzut cum acestea sunt afectate de evenimentele traumatice. Rezultatele acestui studiu au fost publicate recent în Nature Neuroscience.
Cum au ajuns cercetătorii la o asemenea concluzie?
Cercetătorii au studiat în paralel grupuri de şoareci de laborator care au fost supuşi unor condiţii de stres puternic şi şoareci care trăiau în condiţii normale. Şoarecii traumatizaţi aveau comportamente modificate, inclusiv reducerea fricii de spaţii deschise sau de lumină puternică, precum şi simptome de depresie. În urma studiului micro-ARNului cercetătorii au descoperit că acesta suferea modificări. Acestea se transmit urmaşilor. Urmaşii şoarecilor stresaţi aveau la rândul lor un comportament asemănător părinţilor, chiar şi în absenţa condiţiilor care au generat stresul în aceştia. Se modifica inclusiv metabolismul în şoarecii din a doua generaţie: nivelul insulinei şi a zahărului din sânge era mai mic decât cel normal. Şoarecii născuţi din părinţi care nu sufereau evenimente traumatice erau perfect normali, nefiind afectaţi; acest control este extrem de important pentru a se ajunge la concluzii atât de importante, precum cele la care au ajuns echipa cercetătorilor elveţieni.
Concluzia? Frică, stresul şi traumele îşi fac simţită prezenţa şi în urmaşii celor care au fost victimele acestor evenimente. Fii şi chiar şi nepoţii acestora au un comportament modificat: din punct de vedere psihologic dar şi metabolic.
Mediul în care trăim îşi pune amprenta asupra noastră; ceea ce ni se întâmplă poate ajunge prin mecanisme genetice, să îi afecteze pe copiii noştri.
La ora actuală cercetătorii intenţionează să efectueze studii asupra oamenilor – să verifice dacă mecanismul pe care l-au descoperit funcţionează (cum e de aşteptat) şi la oameni precum la şoareci. Dacă acest lucru va fi confirmat va trebui să ţinem cont de ceea ce ni se întâmplă şi să ne gândim că ceea ce facem, ceea ce trăim, mai ales sentimentele negative, frică şi traumele sau ştersul, ne afectează puternic şi îi afectează pe cei ce vor urma după noi.
Lucrul acesta ar trebui să ne dea de gândit, văzând că trăim într-o societate în care stresul este la ordinea zilei şi frică, sub diverse forme, de multe ori pune stăpânire pe noi. Ar trebui să dea de gândit şi acelora care pornesc tot felul de războaie – frică pe care o generează s-ar putea întoarce într-o zi împotriva lor.
