Neogenul este, geologic vorbind, o perioadă scurtă, de 20 de milioane ani. Mamiferele şi păsările continuă să evolueze şi să se diversifice, însă multe alte grupuri rămân relativ neschimbate. În Africa apar primii hominizi, îndepărtaţii noştri strămoşi.
Istoria Pământului. Paleogenul (7)
Neogen (23 – 2,6 milioane de ani)
Harta globală aproape se suprapune peste cea de astăzi. Clima se răceşte şi umiditatea scade. Probabil prima oară din ordovician încoace, există calote polare la ambii poli ai planetei. În Asia şi Africa apar deşerturi întinse, iar în numeroase zone pădurile sunt înlocuite de câmpii aride, stepe, prerii şi tundre.
Odată cu ampla răspândire a ierbii se observă evoluţia paralelă a mamiferelor erbivore – antilope, bizoni, cai. Urmează şi dezvoltarea prădătorilor redutabili, capabili să facă faţă zonelor larg deschise şi întinse apărute în urma restrângerii pădurilor. Sunt comune şi animale de dimensiuni mici, cu o alimentaţie diversă, ca iepuri, ratoni, posumi şi o mulţime de alte rozătoare.
Umanoizii şi urşii sunt însă specii atipice, foarte generaliste, activând pe un teritoriu foarte întins.
Miocen (23 – 5,3 milioane de ani)
Miocenul este o epocă cu temperaturi mai ridicate comparativ cu perioadele anterioară şi următoare. Datorită poziţionării continentelor şi lanţurilor muntoase, o circulaţie globală a aerului cald este permisă. Ariditatea creşte însă, ceea ce favorizează extinderea zonelor acoperite de iarbă şi a animalelor adaptate la spaţiul deschis.
Ecosistemele bazate pe zone deschise de vegetaţie câştigă tot mai mult teritoriu, cele cu vegetaţie deasă (ca pădurile) restrângându-se. La sfârşitul miocenului 95% din plantele cu seminţe existente astăzi erau prezente. Sistemele tropicale sunt limitate, coniferele se dezvoltă din nou în zonele mai reci, în special odată cu creşterea sezonalităţii, adaptându-se bine acestui aspect.
Până la sfârşitul epocii mamiferele sunt în general de forme moderne. Câini, cai, ratoni, cerbi, rinoceri, cămile şi balene se pot recunoaşte uşor. Erbivorele se adaptează la rumegarea ierbii şi la mari migraţii în funcţie de anotimp. În jur de o sută de specii de primate trăiesc în paralel; acestea difereau între ele, dar datorită puţinelor rămăşiţe descoperite nu ne putem da seama cu exactitate care linie sau linii de primate au contribuit la naşterea primilor hominizi.
Aproximativ toate familiile de păsări moderne sunt prezente până la sfârşitul miocenului. Raţe, ciori, bufniţe – toate apar acum.
În ocean o importantă dezvoltare o cunosc algele brune. Cetaceele ating maximul de diversitate. Rechini gigant ce ajung până la 15 metri, precum Carcharodon megalodon, sunt prădători de temut, incluzând în hrana lor şi specii de balene. Nu doar rechinii, ci şi peştii Piranha ating dimensiuni incredibile, ca Mega piranha paranensis din America de Sud. Odată cu începerea scăderii temperaturilor la nivel global, viaţa marină are de suferit şi se diminuează.
Schelet de Megalodon expus la Calvert Marine Museum
credit imagine: Calvert Marine Museum, Solomons, Maryland, via Wikimedia Commons
Pliocen (5,3 – 2,6 milioane ani)
Continentele în timpul Pliocenului se deplasează de la o distanţă de 250 km faţă de aranjarea prezentă la doar 70 km faţă de harta modernă. Marea Mediterană se formează complet, ultima reminiscenţă a unui vast ocean de odinioară, Tethys.
Munţii Himalaia se înalţă având influenţă asupra răcirii globale a climei prin oprirea circulaţiei aerului cald spre zonele nordice. Temperatura globală medie în timpul Pliocenului era cu 2-3 grade Celsius mai ridicată decât astăzi, iar nivelul mărilor cu 25-30 metri mai sus.
Cu cât ne apropiem de epoca modernă, cu atât clima devine tot mai rece şi mai aridă. Calotele polare se extind, Antarctica fiind acoperită complet de gheţuri, la fel şi Groenlanda. Cu toate că la polul nord terestru nu există uscat, gheaţa devine atât de groasă încât se formează şi aici o calotă polară.
Prin apropierea continentelor şi formarea de istmuri, ca şi de poduri de gheaţă, sunt favorizate migraţiile speciilor izolate până atunci. Pliocenul este o epocă a marilor migraţii. Unele astfel de noi cuceriri de teritorii au însemnat dezastrul pentru speciile băştinaşe, cum a fost cazul marsupialelor din America de Sud. Acestea au evoluat separat vreme îndelungată, însă nu au rezistat noii concurenţe a mamiferelor venite din nord; peste jumătate din speciile ce populează astăzi America de Sud provin din continentul nordic. În schimb puţine specii sudice se regăsesc în America de Nord.
Câini, pisici, rozătoare, diverse tipuri de bovine, cămile, cai, urşi, oi, elefanţi, rinoceri, ca şi temutele feline cu colţi sabie şi uriaşii mastodonţi sunt mamifere comune.
Reptilele sunt afectate de răcirea continuă. Crocodilii şi aligatorii din Europa dispar. Se răspândesc şerpii veninoşi, ca urmare a înmulţirii rozătoarelor.
În Africa apar primate bipede; Lucy, un exemplar feminin de Australopithecus afarensis, o linie hominidă, are o vârstă de mai bine de 3 milioane de ani, iar primii hominizi care s-au ridicat pe două picioare datează, după ultimele descoperiri, de acum 6-7 milioane de ani.
Cuaternar (2,6 milioane de ani – prezent)
Cuaternarul este perioada geologică în care omul poate fi recunoscut. Caracteristică cuaternarului este succesiunea de ere glaciare. Clima se răceşte îndeajuns pentru a duce la acest ciclu, iar gheţarii şi calotele polare se extind şi se retrag periodic. Nivelul mărilor variază şi el în funcţie de acest aspect. În mare, perioadele de glaciaţiune au durat în jur de 100.000 ani, iar cele interglaciare, mai calde, în medie 10.000 până la 15.000 ani. În timpul expansiunii gheţurilor, acestea au acoperit o bună parte din America de Nord şi Europa, parţial Asia şi America de Sud.
Glaciaţiunile favorizează apariţia mamiferelor de mari dimensiuni, ce pot păstra mai bine căldura. Aşa apar mamuţii, bizoni masivi, rinoceri imenşi, urşi şi leneşul uriaş. Odată cu creşterea temperaturilor din perioada intermediară, cea în care ne aflăm acum, aceste specii dispar.
Primii oameni moderni apar în urmă cu 190.000 ani, în Africa, de unde se răspândesc pe întreaga planetă mai târziu. Încă de timpuriu, de la descoperirea modurilor eficiente de vânătoare cu ajutorul armelor primitive sau odată cu începerea cultivării plantelor, omul a început să intervină asupra mediului înconjurător. În prezent, cel puţin o parte din încălzirea accelerată a planetei este atribuită activităţii umane. Şi dacă paleontologia ne-a arătat până acum că trăim într-o perioadă rece faţă de majoritatea istoriei planetei, nu înseamnă că impactul acestor transformări produse de om va fi minim. Pe de o parte, mamiferele – deci inclusiv noi – sunt adaptate la un climat mai rece, căldura favorizând alte grupe de animale. Pe de altă parte, schimbările din prezent sunt mult prea rapide ca formele de viaţă să se poată adapta la ele; iar o modificare bruscă fără posibilitate de adaptare duce la extincţie în masă. Iar extincţia aceasta, dacă şi când se va întâmpla, va afecta în mod evident şi specia umană – cel mai probabil aceasta nu va dispărea, însă se va reduce drastic ca număr de indivizi.
Cuaternarul se împarte în pleistocen şi holocen.
Pleistocen (2,6 milioane de ani – 11.600 ani)
Descoperirile arheologice arată ca Pleistocenul a cunoscut nu mai puţin de 20 de expansiuni şi retrageri ale gheţarilor. Au fost afectate în special zonele de la latitudini şi altitudini mari, şi în special emisfera nordică. Periodic, până la 30% din suprafaţa Pământului a fost îngheţată. Nivelul mării a scăzut, în perioadele de maximă glaciaţiune, şi cu 140 metri, datorită înglobării unei atât de mari cantităţi de apă în gheţari.
În perioadele calde, topirea gheţii a dus la formarea de numeroase lacuri de mare întindere şi râuri cu debit generos. Deşerturile însă sunt şi mai uscate, datorită evaporării reduse, mai ales a apei oceanului.
Fauna este în general cea din zilele noastre, dar există şi o serie de specii extincte. Pleistocenul este caracterizat prin multe mamifere de dimensiuni mari, care au dispărut odată cu încălzirea climei. Se întâlnesc frecvent în această epocă mastodonţi, mamuţi lânoşi, rinoceri acoperiţi de blană, bizoni cu coarne lungi, feline cu colţi sabie, urşi de peşteră.
În timpul Pleistocenului oamenii evoluează de la formele primitive până în stadiul modern, când sunt capabili să ridice civilizaţii. Deşi multă vreme s-a crezut că specia umană a fost un accident fericit, o linie de primate având norocul să capete mult mai multă inteligenţă decât tot restul regnului animal, cele mai recente descoperiri arată că au existat mai multe specii umane ce au vieţuit în paralel, însă doar a noastră a supravieţuit.
Neanderthalienii, de exemplu, aveau un creier cu un volum mai mare decât Homo sapiens, şi totuşi acest aspect nu i-a ajutat sa supravieţuiască; o mică parte a acestei populaţii a fost asimilată de strămoşii noştri şi o păstrăm în ADN, iar restul n-au făcut faţă noilor invadatori, poate mai războinici şi mai adaptabili.
Holocen (11.600 ani – prezent)
Pentru a observa cum arată Holocenul, nu trebuie decât să priviţi în jur. În doar câteva mii de ani, o minusculă perioadă de timp din punct de vedere geologic, practic nu sunt schimbări la scară largă, exceptându-le pe cele efectuate de om.
Continentele au migrat în acest timp cu maxim un kilometru. Evoluţia animalelor şi planetelor nu a cunoscut salturi importante, în schimb se observă modificări substanţiale în distribuţia unor specii.
Dacă, geologic vorbind, Holocenul este o perioadă extrem de scurtă de timp, din punct de vedere al percepţiei umane este foarte lungă, înglobând toată istoria noastră ca civilizaţie. Şi dacă natura, cu tot ce conţine ea, nu a avut timp să evolueze spectaculos, schimbările produse de specia umană sunt colosale. Şi nu am produs modificări care să ne privească doar pe noi, ci am influenţat puternic mediul înconjurător, iar mai nou amprenta noastră este foarte vizibilă la nivel global.
Mulţi oameni de ştiinţă consideră că ne îndreptăm cu paşi repezi spre o nouă extincţie. Ştim sigur că temperatura creşte şi cu ce consecinţe. Ştim sigur că activitatea umană reprezintă o cauză. Ceea ce nu ştim este gradul în care aceste schimbări nedorite se datorează nouă şi cât intervin alte cauze naturale. Poate că tehnologia de care dispunem ne va ajuta să reechilibrăm situaţia, că doar ne gândim deja cum să terraformăm alte planete, chiar dacă deocamdată doar în teorie. Sau poate că tocmai această tehnologie ne va fi fatală.
Pentru a cunoaşte cât mai bine mecanismele naturii studiem istoria Pământului şi a vieţii terestre. Poate vom provoca o extincţie sau poate că nu. Cert este că, indiferent ce se va întâmpla cu omenirea, Terra şi viaţa pe care o găzduieşte îşi vor reveni, aşa cum au făcut-o de atâtea ori. Doar că nu ştim în ce formă şi ce specii vor fi următoarele care vor domina planeta.
