Pământul şi lunaPământul este singura planetă din Sistemul Solar capabilă să susţină viaţa. Localizată la 149.600.000 km (1 unitate astronomică UA) de Soare, se află în aşa-numita zonă habitabilă, zonă în care temperaturile se menţin între limite ce permit existenţa apei în formă lichidă.

 

 

 

Dintre planetele telurice, este cea mai mare. Este a treia planetă de la Soare.


EVOLUŢIA PĂMÂNTULUI


Pământul s-a format acum 4,57 miliarde de ani în nebuloasa solară, alături de Soare şi de celelalte planete. La început roca era topită, pentru ca apoi planeta să înceapă să se răcească şi să se solidifice la suprafaţă. Atmosfera primordială a fost produsă de activitatea vulcanică. Gheaţa, livrată probabil de cometele ce au luat contact cu solul, a răcit atmosfera şi a produs, mai târziu, oceanele.

Luna s-a format curând şi ea în perioada de început, cel mai probabil prin coliziunea Pământului cu un alt corp, de mărimea planetei Marte, numit generic Theia.

 



Viaţa a apărut în urmă cu aproximativ 4 miliarde de ani. Descoperirea, de către bacterii, a fotosintezei, a dus la apariţia masivă a oxigenului, necesar pentru dezvoltarea vieţii complexe şi, de asemenea, pentru apariţia stratului de ozon, protecţia împotriva radiaţiei ultraviolete, permiţând vieţii sa iasă pe uscat.

Viitorul planetei noastre este strâns legat de Soare. Luminozitatea acestuia va continua să crească cu timpul, fiind mai puternică cu 10% în 1,1 mld. ani şi cu 40% peste 3,5 mld. ani. Creşterea temperaturii şi nivelului de radiaţii va duce probabil la pierderea oceanelor prin evaporare. În 5 mld. ani, Soarele se va transforma în gigantă roşie, extinzându-se până la orbita din prezent a Pământului. Până atunci însă, orbita reală a planetei va migra la 1,7 UA, şi chiar dacă nu va fi direct înghiţită de stea, temperatura dramatică va topi roca, iar atmosfera va fi fost evaporată şi pierdută în spaţiu demult.

Pământul se va răci treptat, ceea ce va duce la pierderea oceanelor şi atmosferei, datorită lipsei vulcanismului.

 

 

Pământul văzut de pe lună
Pământul văzut de pe Lună
credit: NASA




ORBITA PĂMÂNTULUI

Pământul are axa înclinată la 23,5 grade, ceea ce cauzează anotimpurile. Când una din emisfere este îndreptată spre Soare, într-un anumit moment al parcurgerii orbitei, aici este vară, iar dacă este îndepărtată şi nu este luminată bine, experimentează iarna.

> Citeşte şi articolul nostru: De ce avem anotimpuri?

Interacţiunea dintre Pământ şi Lună încetineşte rotaţia Pământului cu 2 milisecunde pe secol. Cercetările curente indică faptul că în urmă cu 900 de milioane de ani un an avea 481 zile, fiecare a câte 18 ore. Astăzi, ziua durează 23 ore, 56 minute şi 4,091 secunde.

Viteza cu care planeta se mişcă pe orbită este de aproximativ 30 km/s,
ceea ce înseamnă că parcurge distanţa ce reprezintă diametrul său în 7 minute, iar distanţa Pământ-Lună în 4 ore.

Pământul suferă o mişcare de precesie cu o perioadă de 25.800 de ani şi una de nutaţie cu perioada de 18,6 ani. Acestea sunt cauzate de atracţia diferită a Soarelui şi Lunii, iar Terra nu are o formă perfect sferică, ci este bombată la ecuator.


CLIMA PE TERRA

Terra este singura planetă care are o temperatură medie ce poate susţine apă lichidă la suprafaţă. Temperatura medie este de +15 oC. Limitele sunt -100 oC până la + 60 oC.

Marile regiuni ce se deosebesc în funcţie de climă sunt cele două regiuni polare, două regiuni temperate şi zona ecuatorial-tropicală. Curenţii oceanici sunt un factor important ce determină clima, distribuind energia de la ecuator spre poli.


APA

Abundenţa apei pe Terra o face să fie numită planeta albastră. Apa din oceane, mări, râuri şi lacuri, împreună cu cea subterană, formează hidrosfera. Adâncimea medie a acesteia (formată în principal de oceane) este de 3.794 m, mai mult de 5 ori înălţimea medie a continentelor. Masa totalităţii apei este de 1,35x1018 t, sau a 4.400 parte din masa Pământului.

Suprafaţa Terrei este acoperită de oceane în proporţie de 70%. Acest lucru este vital pentru viaţă aşa cum o cunoaştem. Este singura planetă la suprafaţa căreia apa poate exista în formă lichidă. Există alte lichide prinse în circuite pe alte corpuri cerești (cum sunt metanul şi etanul lichid pe Titan) sau apă sub straturi uriaşe de gheaţă (Europa) sau sub sol (Enceladus).


ATMOSFERA TERESTRĂ

Atmosfera Pământului este de aproape 100 de ori mai puţin densă decât a planetei Venus, însă de 100 de ori mai densă decât atmosfera marţiană. Ea nu are o graniţa propriu-zisă, devenind treptat tot mai subţire. 3/4 din masa totală a acesteia este conţinută în primii 11 km altitudine (troposfera).

Atmosfera terestră este compusă în cea mai mare parte din azot (78,8%) şi oxigen (20,94%), precum şi alte elemente (argon - 0,93%, dioxid de carbon - 0.038%, apă - urme, variază cu climatul). Dioxidul de carbon a fost probabil mult mai abundent cu câteva miliarde de ani în urmă, însă a fost dizolvat în oceane sau prins în roci (carbonaţi). Această redusă cantitate de dioxid de carbon din atmosferă este foarte importantă pentru menţinerea căldurii primite de la Soare, pentru că produce un efect de seră, încălzind solul cu 35 de grade (de la -21 C la un confortabil +14 C). Acest efect de seră ne este benefic până la o anumită limită; activităţile umane din trecut şi prezent cresc însă îngrijorător această cantitate, efectul de seră devenind prea puternic, şi mai ales riscând să rupă echilibrul fragil şi să devină galopant şi de neoprit. Să reţinem că o căldura mai mare duce la eliberarea de mai mult dioxid de carbon stocat în apă şi sol. Şi să privim spre Venus...

Oxigenul din atmosferă este foarte reactiv, combinându-se rapid. De aceea el trebuie regenerat în mod continuu. Acest lucru îl realizează în special plantele şi planctonul oceanic. Fără acesta, viaţa, în cea mai mare parte, s-ar stinge.

Norii tereştri sunt formaţi din vapori de apă, răspândiţi în întreaga atmosferă şi acoperind, în orice moment, jumătate din suprafaţa Pământului.


Straturile atmosferice:

:: troposfera (conţine cea mai mare parte a masei atmosferei, vaporii de apă şi aerosolii);
:: stratosfera (între 10 şi 50 km, creşte în temperatură odată cu înălţimea, ceea ce o face dinamic stabilă, fără convecţie şi turbulenţe; la baza ei călătoresc avioanele pentru a evita turbulenţele prea mari din troposfera; ozonul din stratul de ozon aflat în stratosferă împiedică radiaţia ultravioletă, în cea mai mare parte, să ajungă la sol);
:: mezosfera (între 50 şi 80 km, temperatura scade cu altitudinea);
:: termosfera (radiaţia ultravioletă cauzează ionizarea gazului; temperatura este direct dependentă de activitatea solară; de la 80 la 500 km);
:: exosfera (de la 500 la 1.000 km, moleculele de gaz au temperaturi foarte mari, peste 2.500 C, însă rarefierea duce la o temperatura medie extrem de mică).

Întreaga atmosferă se înalţă la peste 250 km. Văzute din spaţiu, straturile groase ca troposfera şi stratosfera se văd ca un arc albastru luminos ce înconjoară orizontul, pe când celelalte straturi nu se observă.


SUPRAFAŢA TERESTRĂ

Pământul are forma unui geoid, o sferă turtită uşor la poli. Rotaţia determină o ridicare a ecuatorului, astfel încât diametrul ecuatorial este mai mare cu 43 km decât diametrul polar. Cele mai mari deviaţii locale sunt muntele Everest (8.850 m înălţime) şi Groapa Marianelor (10.924 m adâncime). Dacă e sa îl comparăm cu un elipsoid perfect, Pământul are o toleranţă de 1/584 (0,17%), ceea ce este mult mai bine pentru ceea ce se cere pentru o bilă de biliard, de exemplu (0,22%).

Suprafaţa terestră este foarte tânără. La fiecare 500 milioane ani, eroziunea şi mişcarea tectonică a plăcilor distrug şi refac aproape integral solul. Vârsta planetei este de 4,57 miliarde ani, dar cele mai vechi roci au 4 miliarde, iar rocile mai vechi de 3 miliarde ani sunt extrem de rare. Cele mai vechi fosile, mărturii ale vieţii, au 3,9 miliarde ani, însă nu avem dovezi despre începuturile vieţii terestre.

Crusta Pământului este divizată în câteva plăci solide ce plutesc independent pe mantaua lichidă. Sunt binecunoscutele plăci tectonice. Acestea interacţionează prin intermediul a două procese: expansiune (când o placă se depărtează de alta şi între ele se formează o nouă crustă) şi subducţie (când una dintre plăci intră sub cealaltă şi se distruge în manta).

În prezent există 8 mari plăci tectonice:
:: Placa nord-americană - America de Nord, Atlanticul de Nord Vest şi Groenlanda
:: Placa sud-americană - America de Sud şi Atlanticul de Sud Vest
:: Placa antarctică - Antarctica şi oceanul sudic
:: Placa eurasică - Atlanticul de Nord Est, Europa şi Asia exceptând India
:: Placa africană - Africa, Atlanticul de Sud Est şi vestul Oceanului Indian
:: Placa indiano-australiană - India, Australia, Noua Zeelandă şi cea mai mare parte a Oceanului Indian
:: Placa Nazca - Pacificul de Est
:: Placa pacifică - Cea mai mare parte a Oceanului Pacific

Există, de asemenea, multe alte plăci de dimensiuni mici. La hotarele acestora se produc în general cutremurele. Se mai află pe suprafaţa terestră şi urme de cratere străvechi, deşi eroziunea este puternică.


STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI

Structura Pământului este probabil asemănătoare cu a celorlalte corpuri. Există şi diferenţe: Luna are în cel mai bun caz un nucleu mic. Mercur are un nucleu foarte mare raportat la dimensiunile sale. Mantaua planetei Marte şi a Lunii este mult mai groasă. Luna şi Mercur ar putea sa nu aibă deloc o crusta diferenţiata chimic. Pământul ar putea fi singurul care are nucleu superior şi inferior distinct. Toate acestea sunt însă teorii, trebuie notat că nu se cunoaşte exact şi nu este dovedită experimental integral nicio structură internă, nici măcar cea a Pământului.

:: 0- 40 km,  Crusta
(0-60 km, Litosfera)
:: 40- 400 km,  Mantaua superioară
:: 400- 650 km,  Regiunea de tranziţie
(100-700 km, Astenosfera)
:: 650-2890 km,  Mantaua inferioară
:: 2890-5150 km,  Nucleul exterior
:: 5150-6378 km,  Nucleul interior

Diviziunea în litosferă şi astenosferă a fost făcută în anii '40 ai secolului trecut, litosfera reprezentând un strat solid, ce pluteşte pe un strat lichid sau semilichid, astenosfera. Litosfera cuprinde crusta, însă cuprinde de asemenea şi o porţiune de manta. Astenosfera este partea superioară a mantalei. Această clasificare nu trebuie confundată cu cea în funcţie de compoziţia chimică, ce desparte crusta de manta.

Crusta variază considerabil în grosime. Este foarte subţire sub fundul oceanelor şi foarte groasă sub continente. Compoziţia crustei se rezumă în majoritate la oxizi, singurele excepţii importante fiind clorurile, sulfurile şi fluorurile (mai puţin de 1%). Astfel aproape jumătate din crustă se poate spune că este oxigen. Conţine în principal silicaţi.

Mantaua se împarte în două straturi, despărţite de o regiune de tranziţie. Distincţia între manta şi crustă se bazează pe compoziţia chimică, tipuri de roci şi caracteristici seismice. Aici, temperaturile se situează între 500 şi 900 grade Celsius în regiunea superioară, ajungând până la 4.000 grade Celsius în partea vecină cu nucleul. Datorită acestor diferenţe, în manta există mişcări de convecţie, unde materialul fierbinte mai uşor urca la suprafaţă, iar cel răcit coboară spre centru. Mecanismul convecţiei este unul haotic şi este pus în legatură cu mişcarea plăcilor tectonice. Presiunea în manta ajunge la 1,4 mil. atmosfere.

Nucleul este cea mai densă parte a globului pământesc. Este format în special din fier, apoi nichel şi alte elemente mai uşoare. Nucleul se împarte în cel interior, solid, cu o rază de ~1.220 km şi un nucleu exterior, lichid, cu o rază de 3.400 km. Există o teorie cum că nucleul solid ar forma un singur cristal de fier. Nucleul exterior prezintă curenţi de convecţie, care produc câmpul magnetic terestru, în urma efectului de dinam.
Nucleul interior şi crusta sunt solide; nucleul exterior şi mantaua sunt semifluide.

Cea mai mare parte din masa Terrei este în manta, aproape restul aflându-se în nucleul exterior. Iată o reprezentare a maselor diferitelor straturi (valori care se multiplica cu 10^24 kg):
:: atmosfera = 0,0000051
:: oceanele = 0,0014
:: crusta = 0,026
:: mantaua = 4,043
:: nucleul exterior = 1,835
:: nucleul interior = 0,09675
Compoziţia chimică a întregului Pământ ar fi (în funcţie de masă): 34,60% fier, 29,50% oxigen, 15,20% siliciu, 12,70% magneziu, 2,40% nichel, 1,90% sulf, 0,05% titan.
Pământul este cel mai dens obiect de dimensiuni apreciabile din Sistemul Solar.


CÂMPUL MAGNETIC

Planeta nostră prezintă un câmp magnetic modest, produs de curenţii electrici ce iau naştere în nucleu prin efectul de dinam. Interacţiunea dintre particulele de mare energie ale vântului solar şi câmpul magnetic terestru, produce aurora. De asemenea, tot această interacţiune produce şi centurile Van Allen, o pereche de inele de gaz ionizat (plasmă) prinse pe orbita în jurul Terrei, între 7.600 şi 13.000 km, şi a doua între 19.000 şi 41.000 km altitudine.

Axa polilor magnetici este înclinată cu 11,5 grade faţă de axa polilor geografici. Polii magnetici se schimbă în timp, migrează şi se pot inversa. Mărturii ale inversărilor din istoria planetei stau în roci, şi ele se produc aproximativ în 10.000 ani. Intervalul dintre aceste schimbări este de 0,7-1,7 mil. ani.


SATELIŢI

Terra are un satelit natural de dimensiuni apreciabile (există numeroşi meteori care sunt prinşi pe orbite diverse în jurul planetei, însă insignifianţi ca masă pentru a fi luaţi în seamă). Acesta este Luna. Ambele corpuri se rotesc în jurul centrului de greutate comun la fiecare 27,32 zile. Acesta nu se află în centrul Pământului, însă totuşi se găseşte în interiorul său, ceea ce înseamnă că totuşi sistemul nu este o planetă dublă, aşa cum este denumit uneori.

Sfera de influenţă gravitaţională a Pământului (sfera Hill) are raza de 1,5 mil. km. Pământul are ca sateliţi şi o mulţime de corpuri mici, apoi miile de sateliţi artificiali plasaţi pe orbite. Există asteroizi ce au o relaţie cu Terra, însă nu pot fi numiţi sateliţi, ci mai degrabă companioni (3753 Cruithne, 2002 AA29).

 

 

Distanţa medie faţă de Soare

149.598.262 km

Periheliu (cel mai apropiat punct de Soare)

147.098.291 km

Afeliu (cel mai depărtat punct de Soare)

152.098.233 km

Raza ecuatorială

6.378,137 km

Raza polară

6.356,752 km

Circumferinţa ecuatorială

40.075,02 km

Circumferinţa meridională

40.007,86 km

Volumul

1.083.206.916.846 km3

Masa

5,9722 x 10^24 kg

Densitatea

5,513 g/cm3

Aria suprafeţei

510.064.472 km2

Aria continentală

~148.939.100 km² (29.2 %)

Aria oceanică

~361.126.400 km² (70.8 %)

Gravitaţia de suprafaţă la ecuator

9,80665 m/s^2

Viteza de evadare

11,186 km/s

Perioada de rotaţie siderală (durata zilei)

23,934 ore

Perioada orbitală siderală (durata anului)

365,26 zile

Viteza de rotaţie la ecuator

465,11 m/s

Viteza orbitală medie

29.785,9 km/s

Viteza orbitală maximă

30,287 km/s

Viteza orbitala minimă

29,291 km/s

Excentricitatea orbitală

0,01671123

Înclinaţia orbitei faţă de ecliptică

0,00005 grade

Înclinaţia axei faţă de orbită

23,4393 grade

Circumferinţa orbitală

939.887.974 km

Temperatura minimă/maximă la suprafaţă

-88/58  grade Celsius

185/331 K

Numărul de sateliţi

1

 

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.