Dacă auzi pentru prima dată cuvântul „flep”, nu știi ce înseamnă. Poate fi un animal, un obiect, o piesă dintr-un aparat. Și totuși, dacă cineva îți cere să-l pui la plural, vei spune probabil „flepi” sau „flepuri”, în funcție de cum ți se pare că se potrivește în română.
De unde vine această abilitate? Nu ai memorat pluralul unui cuvânt inexistent. Nu ai avut timp să cauți o regulă într-un manual. Creierul a făcut ceva mai subtil: a aplicat o operație gramaticală.
Dar ce se întâmplă când același creier știe două limbi? Are el două „motoare gramaticale”, unul pentru limba maternă și altul pentru limba a doua? Sau folosește același mecanism de bază, indiferent de limba în care lucrează?
Un studiu publicat în The Journal of Neuroscience pe 15 iunie 2026 sugerează a doua variantă: în cazul vorbitorilor bilingvi spaniolă–engleză, anumite operații gramaticale par să fie susținute de mecanisme neuronale comune, nu de sisteme complet separate pentru fiecare limbă. Articolul științific se intitulează „A Shared Neural Mechanism for Abstract Grammatical Computations Across Languages in Bilinguals” și este semnat de Xuanyi Jessica Chen și Esti Blanco-Elorrieta.
Gramatica nu este doar o listă de cuvinte
Când spunem „gramatică”, ne gândim adesea la lecții de școală: subiect, predicat, complement, gen, număr, caz. Dar creierul nu așteaptă definiții ca să vorbească. Copiii folosesc reguli gramaticale înainte de a le putea numi.
În fapt, o mare parte din gramatică este un set de regularități pe care creierul le folosește automat. Știm că în engleză „boat” devine „boats”, iar în spaniolă „barco” devine „barcos”. Știm și că un cuvânt nou, dacă seamănă suficient cu cele deja cunoscute, poate fi tratat după aceleași reguli.
Aici apare întrebarea importantă: dacă o persoană știe și engleză, și spaniolă, creierul aplică regula pluralului prin două mecanisme diferite sau are o procedură mai abstractă, de tipul: „transformă acest substantiv astfel încât să corespundă contextului gramatical”?
Noul studiu tocmai această ipoteză a testat-o.
Experimentul: cuvinte reale, cuvinte înrudite și cuvinte inventate
Cercetătorii au folosit magnetoencefalografia, prescurtat MEG, o metodă care urmărește activitatea creierului la scară de milisecunde. Participanții, vorbitori bilingvi de spaniolă și engleză, trebuiau să modifice cuvinte în funcție de o comandă: să le facă singulare, să le facă plurale sau pur și simplu să le repete.
Partea ingenioasă a experimentului a fost alegerea materialului lingvistic. Nu au fost folosite doar cuvinte obișnuite. Cercetătorii au inclus și cuvinte înrudite între cele două limbi, dar și pseudocuvinte, adică forme care sună ca niște cuvinte posibile, însă nu au sens real.
De ce contează asta? Pentru că, dacă rezultatul ar fi apărut doar la cuvinte reale și asemănătoare între limbi, am fi putut spune că participanții folosesc pur și simplu vocabular comun sau forme memorate. Dar pseudocuvintele obligă creierul să lucreze altfel. El nu poate scoate răspunsul dintr-un dicționar mental. Trebuie să aplice regula.
Iar activitatea cerebrală observată a fost surprinzător de asemănătoare între cele două limbi. Concluzia cercetătorilor: pentru aceste transformări gramaticale, creierul pare să refolosească același mecanism neural, chiar când forma concretă a cuvântului diferă.
Un singur „motor gramatical” nu înseamnă o singură limbă
Formula „motor gramatical” este utilă, dar trebuie înțeleasă cu prudență. Nu există în creier o piesă unică, ușor de identificat, numită „motorul gramaticii”. Este o metaforă pentru o rețea de procese neuronale care pot efectua operații abstracte: a transforma o formă, a o adapta la context, a o integra în planul vorbirii.
Cu alte cuvinte, studiul nu spune că engleza și spaniola sunt reprezentate identic în creier. Sunetele diferă. Cuvintele diferă. Ordinea cuvintelor, ritmul, expresiile, nuanțele culturale pot diferi mult. Dar, la nivelul unor operații gramaticale de bază, creierul bilingv pare să nu construiască totul de la zero pentru fiecare limbă.
Analogia cea mai bună este aceea a unui atelier comun. În acel atelier se află unelte care pot lucra pe materiale diferite. Lemnul și metalul nu sunt același lucru, dar unele operații — măsurare, ajustare — pot fi făcute cu instrumente comune.
De ce este important?
Multă vreme, bilingvismul a fost privit, uneori, ca o complicație: limba a doua ar fi un adaos peste limba maternă, eventual o sursă de interferență. Cercetările recente au schimbat treptat această imagine. Creierul bilingv nu este un creier „încurcat”, ci unul care gestionează sisteme multiple, selectează, inhibă, activează și combină informații lingvistice.
Noul studiu merge mai departe. El nu se limitează la ideea că bilingvii pot comuta între limbi, ci întreabă ce se întâmplă cu operațiile gramaticale de bază. Iar răspunsul pare să fie acesta: cel puțin pentru transformări precum singularul și pluralul, creierul poate folosi o infrastructură comună.
Asta ajută și la înțelegerea învățării limbilor străine. Când înveți o limbă nouă, nu pornești cu un creier gol. Ai deja mecanisme pentru a detecta regularități, pentru a transforma cuvinte, pentru a lega forma de sens și de context. Noua limbă nu este doar o colecție de cuvinte noi, ci un nou mod de a folosi capacități pe care creierul le are deja.
Ce nu arată studiul
Participanții au fost bilingvi spaniolă–engleză. Aceste limbi sunt diferite, dar nu radical diferite: ambele sunt limbi indo-europene, folosesc alfabetul latin și au multe trăsături comparabile. Nu știm încă dacă același rezultat va apărea la perechi de limbi mult mai îndepărtate, de pildă română–chineză, arabă–japoneză sau engleză–turcă.
De asemenea, studiul a analizat anumite operații gramaticale, nu întreaga limbă. Sintaxa propozițiilor, acordul, cazurile, clasificatorii, aspectul verbal sau sensurile dependente de context pot pune probleme diferite.
Dar tocmai aici devine interesantă cercetarea. Dacă același tip de mecanism apare și în limbi foarte diferite, am avea un indiciu puternic că unele operații ale limbajului sunt organizate în creier la un nivel mai abstract decât forma concretă a fiecărei limbi.
Creierul nu traduce mereu. Uneori calculează
Când un bilingv vorbește, nu traduce obligatoriu dintr-o limbă în alta. De multe ori, creierul produce direct forma potrivită în limba cerută. Iar pentru a face asta, nu are nevoie doar de memorie, ci și de reguli productive.
Pseudocuvintele din experiment sunt esențiale tocmai pentru că arată diferența dintre memorare și calcul gramatical. Dacă poți pune la plural un cuvânt pe care nu l-ai mai auzit, înseamnă că nu repeți pur și simplu o formă stocată. Creierul aplică o regulă.
Iar dacă aceeași semnătură neuronală apare în două limbi, atunci gramatica nu mai arată ca două sertare separate, ci ca un mecanism comun care poate lucra cu materiale lingvistice diferite.
Așa se explică, poate, una dintre micile minuni ale vorbirii bilingve: același creier poate trece de la „boats” la „barcos”, de la „one” la „uno”, fără să schimbe complet mașinăria din spatele limbajului. Schimbă limba, schimbă cuvintele, schimbă sunetele. Dar o parte din operația profundă rămâne aceeași.
