Licheni la Blenheim Palace. Credit: Ian Wallman, CC BY-SA
Lichenii de pe piatră, acele „explozii încremenite”, așa cum i-a numit marea poetă americană Elizabeth Bishop, rămân nevăzuți pentru majoritatea dintre noi, ceea ce e remarcabil, având în vedere cât de răspândiți sunt. Se pare că aceste entități ecologic și cultural semnificative cad pe nedrept victime unui fenomen asemănător cu „orbirea față de plante”, o tendință recunoscută a oamenilor de a ignora plantele, cu care mulți dintre noi — atunci când întâlnim pentru prima dată lichenii — le confundăm, deși nu sunt deloc plante.
O parte din problemă este că lichenii nu sunt studiați în școli, fiind considerați niște ciudați marginali, fără un loc clar în obiectivele programei științifice. Așa că am fost surprins să văd cum lichenii au pătruns în imaginația publicului în urma protestului „Just Stop Oil” de la Stonehenge, organizat la solstițiul de vară din iunie 2024.
O mare parte din indignarea publică a părut a fi o reacție la o declarație a unuia dintre protestatari despre faptul că pietrele sunt inerte: „E timpul să ne gândim la ce va lăsa civilizația noastră în urmă — care este moștenirea noastră? Să rămâi inert timp de generații funcționează pentru pietre, nu și pentru politicile climatice”.
Inert? „Dar ce ziceți de lichenii rari care cresc pe ele?”, a fost răspunsul unora, care îi vedeau ca separați de piatră, iar alții chiar mai importanți decât aceasta.
English Heritage, actualul custode ai sitului Stonehenge, a vorbit despre pietre ca fiind „o mărturie a dorinței oamenilor — din preistorie până azi — de a se conecta cu natura, Pământul, Soarele și Luna, precum și, esențial, unii cu alții”. Iar ulterior a publicat un răspuns sugerând că ar trebui să ne pese mai mult de efectele schimbărilor climatice asupra patrimoniului nostru cultural decât de acțiunile lipsite de consecințe ale protestatarilor Just Stop Oil.
Mai mult, un druid de rang înalt a declarat că simpatizează cu mesajul grupului, dar a criticat acțiunile acestora în acel loc sacru, avertizând împotriva unor măsuri suplimentare de protejare a pietrelor, dat fiind că solstițiul de vară este singura zi din an în care oamenii pot „interacționa cu pietrele și avea o relație reală cu ele”.
Relație — un cuvânt rezervat de obicei conexiunilor între oameni sau între oameni și animale, ori între animale, nu între oameni și ceea ce, cel puțin în perspectiva occidentală, este perceput ca abiotic, adică fără viață, inert, precum piatra. Dar chiar așa este?
Pentru un lichenolog specializat în lichenii saxicoli (care trăiesc pe piatră), ceea ce este deosebit de interesant este modul în care lichenii ne vorbesc despre piatră și despre ceea ce considerăm a fi inactiv, lipsit de viață — acea etichetă generică de „abiotic” pe care gândirea occidentală o aplică.
Asta pentru că lichenii ne transformă înțelegerea asupra pietrei atât din punct de vedere ecologic, cât și cultural, iar acest lucru ar putea avea implicații majore nu doar pentru conservarea patrimoniului nostru cultural, ci și pentru domeniul mai larg al conservării și al modului în care înțelegem și ne raportăm la lumea naturală.
Ce este, de fapt, un lichen?
Modul în care percepem lichenii se schimbă. Încercarea de a ajunge la o definiție care să-i încadreze într-una din cutiuțele ordonate ale științei s-a dovedit la fel de dificilă ca încercarea de a distinge piatra de stâncă.
Până acum, am ajuns să definim lichenii ca o asociere simbiotică între o ciupercă (micobiont) și un partener fotosintetic, de obicei o algă sau o cianobacterie (fotobiont). Iar pentru a se potrivi cu sistemul lui Linnaeus de clasificare a viețuitoarelor, i-am tratat ca pe o singură specie, numindu-i după fungi (ciuperci).
Dar realitatea este că, în timp ce toate celelalte ființe vii primesc un singur nume de specie care se află la capătul unei singure ramuri din arborele vieții al lui Darwin, lichenii se întind peste mai multe, poate chiar numeroase, ramuri, privindu-ne cu suspiciune. Pur și simplu nu se încadrează. Aceasta i-a determinat pe unii cercetători să ia în considerare moduri alternative de a-i percepe, inclusiv definirea lor recentă ca ecosisteme complexe, din cauza prezenței microorganismelor suplimentare, inclusiv ciuperci și bacterii.
Această schimbare de paradigmă a fost, totuși, contestată, iar dezbaterea despre „natura lichenilor” pare că va continua, așa cum o face din 1860.
Mai mult decât biologia lor
Ideea că lichenii sunt sau devin ecosisteme îmi place în mod deosebit din perspectiva mea de geograf. Eliberează lichenul de înțelegerea lor ca specie, dar fără a anula simbioza care definește anumite relații implicate. Ceea ce vedem și definim ca lichen poate, de fapt, deveni mai complex în timp.
Unul dintre argumentele împotriva ideii că sunt ecosisteme este că aceasta ar presupune includerea substratului mineral, vegetal sau de sol pe care crește lichenul. După cum scrie omul de știință William Sanders: „Pentru majoritatea biologilor, un lichen scos de pe substratul său este tot un lichen”.
Petrec mult timp observând prin lentile și la microscop lichenii care trăiesc pe piatră, iar pentru mine interacțiunea co-habitațională dintre piatră, hifele lichenului (filamentele care îl ancorează) și talul său (corpul principal) este intimă și dinamică — și în cele din urmă o relație care definește lichenul însuși.
Lichenii devin mai mult decât biologia lor, în principal pentru că sunt prezenți în același loc pentru perioade foarte lungi și chiar ajung să încorporeze substratul în corpul lor principal.
În funcție de mediu, lichenii pot coloniza roca și piatra timp de decenii, secole, chiar milenii; s-a propus că unii dintre cei mai vechi descoperiți în nordul Alaskăi au între 10.000 și 11.500 de ani. Astfel, ei estompează granița dintre biotic (viu) și abiotic (fără viață), o graniță care devine un continuum atunci când ieșim din abordarea focalizată pe conceptul de specie.
Verrucaria baldensis este un lichen endolitic care pătrunde în piatră. La suprafața pietrei, poate lăsa gropi acolo unde părți din acesta se desprind. Eu îl numesc lichenul Lunii, pentru că exact asta pare de aproape: suprafața Lunii, cu gropile devenind cratere. Dar când îl privești de sus sau în secțiune transversală ca să vezi cum pătrunde în piatră, ai putea crede că a dispărut sau că este de fapt în mare parte piatră. Relația dintre biologie și geologie devine atât de strânsă, încât există motive întemeiate să fie observate împreună.
Verrucaria baldensis.
Credit:Nicholas Carter, CC BY
În momentul în care piatra este extrasă sau expusă în alt mod, colonizarea suprafeței sale începe, de către cianobacterii, alge și altele. Asta înseamnă că atunci când piatra ajunge să fie parte dintr-un zid, o clădire, un monument sau o sculptură, ea a început deja să se transforme, să se metamorfozeze într-un ceva ce pare viu. Astfel, la suprafață, piatra absoarbe dioxid de carbon din atmosferă și eliberează oxigen, contribuind la reducerea emisiilor.
Și când un lichen se formează pe ea, cu timpul, acea piatră devine parte din lichen și contribuie astfel la biodiversitatea locului. Nu o vedem, nici nu ne gândim la asta, dar se întâmplă. Trebuie doar să începem să vedem piatra altfel — dinamică, mai mult decât un mineral. Pentru un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO precum Palatul Blenheim, unde am efectuat studii pe licheni și unde viziunea include creșterea valorii ecologice a locului, a vedea piatra în acest mod este extrem de valoros.
Palatul Blenheim
Credit: unesco.org
Într-un fel, modul în care definim un lucru depinde de relația noastră cu el și de cum alegem să îl privim. Cum valorizăm viața în raport cu ceea ce e considerat fără viață se reflectă în felul în care definim lichenii; trebuie să recunoaștem importanța și valoarea ambelor. Procedând astfel, ne schimbăm percepția asupra pietrei și relației noastre cu ea. Pentru a avea o conservare eficientă, trebuie să valorizăm piatra și alte entități considerate ne-vii, tocmai datorită relațiilor strânse implicate.
Și situația opusă apare adesea. În domeniul conservării patrimoniului, piatra — elementul abiotic, mutat de mâna omului — este de multe ori valorizată mai mult decât elementele biotice, precum lichenii, care o colonizează și o ocupă. Avem tendința să vrem să păstrăm mai degrabă decât să conservăm piatra atunci când vine vorba de monumente și structuri culturale, astfel că se cheltuiesc sume enorme pentru curățarea clădirilor și sculpturilor istorice — inclusiv prin folosirea de biocide, dintre care multe pot fi periculoase pentru sănătatea umană și mediu.
Metafore ale rezistenței și rezilienței
Începem să ne apropiem de soluții mai eficiente bazate pe natură în legătură cu degradarea lucrărilor în piatră abia atunci când înțelegem contribuțiile culturale, pe lângă beneficiile ecologice și de conservare ale lichenilor pentru patrimoniu.
La urma urmei, lichenii apar în folclorul nostru, au povești de spus și aduc astfel un iz de patrimoniu cultural imaterial, în timp ce uneori chiar protejează suprafețele din piatră de alți agenți de degradare. Ce este interesant aici este că oamenii de știință cu activitate în domeniul patrimoniului au vorbit adesea despre piatră în termeni umani, de exemplu atunci când diagnostichează degradarea. Astfel, piatra face „bășici” și are chiar „memorie”, păstrând „traume” legate de poluarea mediului.
Iar lichenii influențează, de asemenea, o reevaluare culturală și artistică a pietrei, într-atât încât artiști și scriitori contemporani explorează relațiile simbiotice ale lichenilor cu piatra, văzându-le ca metafore ale rezistenței, rezilienței și interconectării. În acest fel, lichenii scot în evidență narațiunea vie a pietrei, făcând legătura între biologie și geologie în raport cu condiția umană.
Există aici un paralelism interesant în ceea ce privește viața definită prin relații. O temă emergentă în antropologie se concentrează pe intra-acțiunile dintre oameni și lumea minerală. Într-un articol despre acest subiect, etnografia Nadiei Breda descoperă o formă europeană de animism care „atribuie subiectivitate, intenționalitate, capacitate și agenție non-umanului, dezvăluind o rețea interspecie de relații ascunsă de viziunea naturalistă occidentală asupra lumii”.
Alături de râul Piave din Italia, unde apa și pietrele erau descrise de culegătorii bătrâni drept ființe, Breda conturează o antropologie a vieții în care „pietrele trăiesc în această lume în mișcare a oamenilor, pietrelor și apei” — o lume în care „viața nu este o proprietate intrinsecă a obiectelor, ci o condiție de a fi dependent de context, iar vitalitatea nu este o proprietate a indivizilor izolați, ci a câmpului total de relații în care aceștia interacționează”.
Observând lichenii și ascultând voci din afara perspectivei occidentale, începem să vedem piatra ca fiind mai mult decât lipsită de viață — un mod de a ne reconecta cu lumea naturală — un lucru de care avem disperată nevoie.
Formăm relații și ne atașăm emoțional de lumea biologică relativ ușor, dar trebuie să cultivăm aceste conexiuni și cu elementele fizice — și nu doar atunci când ele au o semnificație culturală sau simbolică. Astfel, trebuie să susținem, de exemplu, integritatea solului la fel de mult cât susținem salvarea speciilor pe cale de dispariție. Dezbaterile etice, cum ar fi cele despre drepturi și conservare, nu ar trebui să se concentreze doar pe ceea ce este viu, iar ceea ce percepem ca fizic trebuie discutat și în termeni de obligații morale.
Piatra este semnificativă atât pentru licheni, cât și pentru multe culturi umane, reprezentând mai mult decât materie inertă — poartă semnificație, istorie și valoare spirituală. O concentrare prea strictă pe o distincție binară (viu/ neviu) estompează natura integrată a ecosistemelor și slăbește aceste conexiuni mai largi, atât de mediu, cât și umane, care ne pot oferi perspective valoroase asupra sustenabilității și gestionării responsabile a mediului. Nu e vorba despre a face distincții, ci despre a construi mai multe conexiuni.
Traducere după How lichens are bringing stone to life de Nicholas Carter, lector de geografie fizică la Universitatea Oxford
