În fiecare an, miliarde de păsări traversează continentele în călătorii spectaculoase care uimesc prin precizie și perseverență. Migrația păsărilor este un fenomen fascinant și, în același timp, în ciuda progreselor științifice, încă plin de mistere.
Cum reușesc aceste animale să se orienteze cu atâta exactitate, adesea fără să fi făcut acel drum vreodată? Răspunsul stă într-un set remarcabil de mecanisme senzoriale, unele încă greu de înțeles. Iată ce știm.
Vederea și memoria spațială
Păsările folosesc vederea într-un mod sofisticat. Cele care au mai parcurs migrația o dată pot recunoaște repere vizuale, cum ar fi râurile, munții sau liniile de coastă. Acestea funcționează ca „semne de circulație” naturale.
În mod similar, păsările care migrează ziua se pot orienta după poziția Soarelui, folosind un „compas solar” ce corelează poziția astrului cu ritmul lor circadian intern — un fel de ceas biologic care le oferă informații despre timp și direcție simultan.
Totuși, majoritatea păsărilor migrează noaptea, când Soarele nu este vizibil. În acest caz, ele folosesc un „compas stelar”, bazat pe poziția stelelor, în special în jurul polului ceresc marcat de Steaua Polară. Această abilitate este dobândită prin învățare în primele săptămâni de viață, când puii urmăresc rotația stelelor și o asociază cu nordul ceresc.
Mirosul: o busolă olfactivă
Deși poate părea surprinzător, mirosul joacă un rol esențial în navigația unor specii. Experimentele au arătat că, atunci când li se blochează pasajele nazale, păsări marine precum Calonectris diomedea devin complet dezorientate în zborul deasupra mării, deși se pot orienta relativ bine pe uscat. Se pare că aceste păsări folosesc mirosul pentru a identifica „amprente olfactive” specifice anumitor regiuni.
Magnetorecepția
Poate cel mai fascinant mecanism este magnetorecepția – capacitatea păsărilor de a detecta și interpreta câmpul magnetic terestru.
Când cerul este acoperit și reperele vizuale lipsesc, păsările pot simți direcția nord-sud cu ajutorul acestui „al șaselea simț”.
Două ipoteze majore încearcă să explice cum funcționează acest simț:
• mecanismul retinal: implică o moleculă numită criptocrom, prezentă în retină, care reacționează chimic la câmpuri magnetice în prezența luminii albastre. Deși această reacție a fost confirmată în laborator, cercetătorii încă nu înțeleg complet sensibilitatea și eficiența ei în condiții reale.
• mecanismul din cioc: implică magnetitul, un mineral feros, detectat în partea superioară a ciocului unor păsări. Aceste cristale interacționează cu nervii conectați la creier, oferind informații despre intensitatea și direcția câmpului magnetic.
Lumina polarizată
Lumina soarelui, când trece prin atmosferă, se polarizează – undele sale de lumină se aliniază într-un anumit plan. Păsările pot detecta aceste modele de polarizare cu ajutorul unor celule speciale din retină, folosindu-le pentru a deduce poziția soarelui chiar și atunci când acesta este ascuns de nori sau aflat sub orizont.
O navigație multisenzorială
La fel cum oamenii folosesc vederea ziua și atingerea pe întuneric, păsările îmbină diferite simțuri pentru a se orienta în funcție de condițiile de moment. Vederea, mirosul, simțul magnetic și lumina polarizată sunt integrate într-un sistem de navigație extrem de adaptabil.
Totuși, nu toate simțurile sunt disponibile sau precise în orice moment. De exemplu, câmpul magnetic poate fi distorsionat în timpul furtunilor geomagnetice sau în apropierea polilor. În astfel de situații, păsările trebuie să se bazeze mai mult pe alte indicii.
Migrația: un instinct genetic
Toate aceste instrumente senzoriale sunt coordonate de o forță profundă: instinctul genetic al migrației.
Păsările moștenesc de la părinți nu doar tendința de a migra, ci și direcția și distanța zborului. Cercetările moderne explorează ce gene controlează acest comportament și cum funcționează ele la nivel molecular.
Inspirat de How do migrating birds know where they're going? de Marilyn Perkins.
Imagine: pexeles.com
