Înţelegerea noastră şi tratamentul bolilor psihice sunt primitive. Abordarea modernă a sclerozei multiple, a bolii Parkinson, a atacului cerebral sau a Alzheimerului este una nesatisfăcătoare. De ce stau lucrurile astfel? Pentru că nu înţelegem suficient despre cum funcţionează creierul. Dar ce înseamnă să "înţelegem creierul"? Ce căutăm să aflăm? Ce vrem să ştim în fapt?
Să luăm exemplul inimii. Descoperirea fundamentală a fost aceea că, în esenţă, inima este o pompă ce menţine circulaţia sângelui în corp. Nu trebuie să ştim cum anume funcţionează inima, în toate detaliile sale, pentru a replica un dispozitiv care face exact acelaşi lucru.
Astăzi putem chiar apela la transplantul de inimă, pentru că ştim destule despre sistemul imunitar (şi cum funcţionează recunoaşterea organelor ce aparţin unui organism) şi despre cum funcţionează inima.
Să ne mutăm acum la creier şi să vedem dacă putem vorbi în aceiaşi termeni.
Ca şi inima, creierul este format din celule specializate: în acest caz vorbim despre neuroni. Înțelegem destul de bine cum este activat un neuron şi cum se transmite această activare către alţi neuroni.
Acum intervine o problemă: ştim cum muşchii inimii funcţionează sincron ca o pompă, dar nu ştim cum mai mulţi neuroni creează un gând, cum se memorează o informaţie, cum se ia o decizie, cum se formează o emoţie.
Creierul este o maşină electrochimică. Fiecare neuron este activat de o substanţă chimică (neurotransmiţător) eliberată de un alt neuron; mai departe se iniţiază un semnal electric ce se transmite de-a lungul neuronului şi care duce la eliberarea unei alte substanţe chimice (ori a aceleiaşi substanţe chimice) către un alt neuron. În fapt fiecare neuron poate comunica direct cu aproximativ 10 mii de alţi neuroni. Aşadar, sunt în jur de o mie de trilioane de posibile conexiuni în interiorul creierului uman.
Să presupunem că am şti în fiecare secundă ce face fiecare neuron din creier. Să presupunem că am face o legătură între ce face fiecare neuron şi ce face creierul, în ansamblu (apare senzaţia de foame, are loc recunoaşterea unei persoane cunoscute, identificarea unui pericol, apariţia unui gând nou etc.) - chestiuni care sunt dincolo de posibilităţile ştiinţei de azi. Am înţelege oare ce se întâmplă? Am şti de ce un anumit model cerebral ar reprezenta un gând, o emoţie, o motivaţie? Am putea prezice ce ar fi necesar pentru alterarea unei stări şi generarea uneia puţin diferite?
Nu există nicio teorie privind funcţia neuronală care să ne permită să realizăm astfel de lucruri. Fără o astfel de teorie, în fapt, habar nu avem că să căutăm, cum să privim la ce se întâmplă în creier.
Avem o bună înţelegere a creierului la un alt nivel. Ştim că diverse părţi ale creierului au diverse roluri. Ştim că anumite zone sunt implicate în generarea mişcării, crearea senzaţiilor, procesarea informaţiilor primite de la ochi şamd, deşi graniţele dintre aceste zone nu ne sunt clare.
Ştim, de exemplu, că informaţia vizuală este transmisă progresiv printr-o serie de zone de detecţie vizuală, fiecare extrăgând elemente din ceea ce înseamnă vederea (formă, culoare, mişcare etc.). Apoi se instalează misterul. Cum pune creierul toate aceste elemente la un loc pentru a genera o singură experienţă, ceea ce numit vederea unui obiect, cu toate caracteristicile sale - nu ştim.
Problema identificării legăturilor dintre evenimentele de la nivelul neuronilor şi funcţiile creierului este una cardinală. Psihologia este descrierea a ceea ce face creierul, iar neurologia încearcă să descrie cum funcţionează creierul. Misterioasa "prăpastie" dintre cele două domenii condamnă la eşec nu doar psihiatria, ci însăşi încercarea de a înţelege ce înseamnă a fi om.
Noi suntem ceea ce creierul nostru este; mâinile noastre execută ceea ce comandă creierul. Dar dacă noi nu înţelegem nici cum decidem să realizăm mişcările mâinilor, cum putem explica cel mai mare mister dintre toate: cum este generată conştiinţa?
Neurocercetătorii nu înţeleg creierul, dar informaticienii simulează activitatea cerebrală. Cum e posibil?
Putem construi un computer ce poate replica, până la un punct, ce face un creier uman. Un computer poate face calcule ce sunt dincolo de puterea oricărei minţi umane. Un computer poate învăţa, poate lua decizii, poate stoca informaţii. Poate chiar păcăli un om, făcându-l să creadă că nu are de-a face cu o maşină, ci cu o fiinţă dotată cu conştiinţă. Dar ne spune modul de funcţionare a unui computer ceva despre modul de funcţionare a unui creier? Deloc...
Un computer nu este o maşină electrochimică. Computerul funcţionează într-un mod foarte diferit de creierul uman. Deşi, prin repetiţie, s-a format opinia că, în fapt, computerul reproduce activitatea cerebrală, lucrurile sunt departe de a fi aşa. Un computer doar simulează creierul. Inteligenţa artificială poate asista omul, îl poate înlocui ori îl poate chiar elimina, dar trebuie reţinut că un computer şi un creier sunt lucruri complet diferite.
Un inginer software nu trebuie să înţeleagă modul în care funcţionează creierul pentru a-şi dezvolta programele; nu mai mult decât ştie despre funcționarea inimii un producător de inimi artificiale. Tot ce trebuie să ştim despre creier, pentru a gândi o maşină electronică care să-i simuleze activitatea, este ceea ce face.
Cum tratăm, de fapt, depresia
Dacă întrebaţi un psihiatru ce se întâmplă în creierul unei persoane care suferă de depresie, probabil că vă va vorbi despre serotonină. Serotonina este unul dintre neurotransmițătorii eliberaţi de neuroni. Psihiatrii menţionează serotonina atunci când vorbesc despre depresie pentru că cele mai multe medicamente anti-depresie funcţionează prin modificarea nivelului de serotonină al creierului. Modificarea nivelului unui alt neurotransmiţător, denumit noradrenalină, este, de asemenea, eficientă.
În realitate nu există nicio dovadă că nivelul serotoninei ori al noradrenalinei ar fi diferit la persoanele care suferă de depresie. Aşadar, deşi modificarea nivelului de serotonină poate ajuta la eliminarea depresiei, acest mod acţiune nu ne spune nimic despre ce e depresia şi despre cum s-a instalat aceasta, ce a provocat-o.
Avem ceva idei despre cum funcţionează părţile creierului responsabile cu generarea emoţiilor şi avem ceva informaţii despre ce părţi ale creierului sunt afectate în cazul depresiei. Dar până nu ştim ce distinge un creier normal de unul afectat de depresie, nu putem folosi ceea ce ştim.
Diagnoza bolilor psihice
Bolile mentale, spre deosebire de cele neurologice, sunt diagnosticate şi clasificate doar pe baza simptomelor. Nu există niciun test obiectiv, niciun test de sânge, nicio scanare a creierului (ca în cazul bolilor neurologice).
Clasificarea simptomelor a reprezentat un sprijin major pentru psihiatri, dar a venit şi cu două probleme: fiecare boală mentală are asociat un număr mare de simptome, iar simptomele pentru unele boli se regăsesc printre cele ale unei alte boli, ceea ce face dificilă identificarea bolii. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai complicate, mai e de adăugat că există diferenţe între creierul oamenilor, diferenţe genetice sau generate de experienţele de viaţă specifice fiecăruia. Aşadar, o boală mentală anume poate genera simptome diferite, de la individ la individ.
Într-o bună zi...
Într-o zi va trebui să intrăm într-o nouă eră pentru psihiatrie. Una în care să putem face o legătură între ceea ce văd psihiatrii la pacienţii lor cu ceea ce putem vedea în creierul acestora. Trebuie să înţelegem lucrurile la nivelul neuronilor (ce neuroni funcţionează defectuos?), la nivel chimic (sunt anomalii ale neurotransmițătorilor?) şi la nivel sistemic (sunt probleme în operarea reţelelor de neuroni?). De asemenea, trebuie să putem extrapola de la un nivel la altul, într-un mod logic. Dar problema fundamentală, testul suprem, va fi acela de a prezice o stare psihologică sau neurologică având la bază datele colectate. Probabil că acesta va fi momentul în care psihiatria şi neurologia se vor reconcilia.
Adaptare după Why can’t we treat mental illness by simply fixing the brain?
Credit imagine: freedigitalphotos
