Arbore filogeneticSeria dedicată evoluţiei vieţii pe planeta noastră continuă cu episodul al doilea, în cadrul căruia sunt prezentate subiecte precum secvenţele fosile, organele vestigiale, biogeografia, anatomia comparativă şi erorile de design, toate reprezentând piloni importanţi ai teoriei evoluţionismului.

Evoluţia vieţii pe Terra - partea 1


SECVENŢE FOSILE

Nu este însă suficientă doar descoperirea fosilelor tranziţionale. În plus, acestea trebuie să respecte şi o anume cronologie. Astfel, este necesar ca vârstele fosilelor să descrească plecând de la cele asociate unor forme primitive către cele corespunzătoare unor forme moderne. Datarea fosilelor este un procedeu destul de simplu şi sigur datorită celor câteva metode folosite în paralel pentru a verifica corectitudinea vârstelor determinate. Este nevoie de atenţie pentru a fi siguri că vârstele stabilite corespund celor mai vechi apariţii ale fiecărui tip de fosilă datat, din moment ce nu există motive ca o formă tranziţională să dispară înainte de apariţia unei forme mai evoluate. Mai mult, nu există motive ca anumite specii să nu supravieţuiască pe perioade lungi de tip fără modificări importante. Iată:

Crocodilul modern "se poate lăuda", ca specie, cu o longevitate de 100 de milioane de ani, iar gândacul numit astăzi „de bucătărie” există de 280 de milioane de ani.

Să revenim la succesiunea în timp a formelor! Dacă ne referim la exemplul menţionat anterior de tranziţie  de la reptile la păsări şi datăm formele intermediare, descoperim că ele urmează o ordine precisă. Studiind şi mai în adâncime arborele filogenetic constatăm că formele intermediare respectă o succesiune corectă în timp: procariotele au apărut primele, urmate de spongii şi stele de mare, apoi de peşti, amfibieni, reptile şi mamifere. Dar vom reveni asupra acestui subiect mai târziu.

 

 
Evoluţia vieţii pe Terra - partea a 2-a

ORGANELE VESTIGIALE

Examinând structura organismelor, se observă adesea prezenţa unor organe care fie nu îndeplinesc niciun rol funcţional, fie au o funcţie complet nepotrivită cu morfologia lor. De pildă, aripile sunt structuri complexe adaptate în mod special pentru zbor. Atunci struţii de ce au aripi? Aripile struţilor nu sunt, desigur, inutile acestora, dar nu sunt în niciun caz folosite pentru a zbura. Ochii cârtiţei, ai salamandrei oarbe sau peştilor de cavernă, sunt lesne de explicat prin trimiteri la strămoşi care aveau nevoie de ei. Şerpii sunt în mod cert descendenţii reptilelor tetrapode.

Majoritatea pitonilor prezintă încă pelvisuri vestigiale ascunse sub piele. Aceste organe inutile nu sunt nici măcar ataşate vertebrelor, ci pur şi simplu plutesc în cavitatea abdominală. Multe şopârle fără picioare prezintă sub piele membre rudimentare, invizibile din exterior. Păpădia se reproduce pe cale asexuată şi totuşi reţine florile şi produce polen, inutil sieşi, dar folositor strămoşilor ei. Mulţi gândaci care nu pot zbura prezintă încă aripile perfect dezvoltate ale strămoşilor lor, dar le poartă sub nişte apărători speciale lipite una de cealaltă. Strămoşii ierbivori ai omului sunt responsabili pentru inutilele măsele de minte ale noastre, dar şi pentru existenţa apendicelui. Iar osul coccis este un vestigiu care ne leagă de strămoşii care aveau cozi exterioare.

Nu există organe vestigiale care să nu fi fost funcţionale la un anumit strămoş. Existenţa tuturor acestor organe vestigiale capătă sens doar în contextul evoluţiei.  Şi, desigur, nu au fost descoperite organe vestigiale care să contrazică mecanismele evoluţiei.

Astfel, nu există mameloane la amfibieni, sau pene vestigiale la mamifere. Nicio primată nu dispune de coarne vestigiale sau de aripi degenerate. Nu se întâlnesc în natură artropode cu oase vestigiale. Niciun şarpe nu are urme de aripi, iar oamenii nu au pipote.


BIOGEOGRAFIE (
ştiinţă care studiază repartiţia organismelor animale şi vegetale pe suprafaţa pământului.
)

Dacă formele de viaţă au evoluat unele din altele, trebuie să existe şi anumite urme geografice ale acestor transformări. Marsupialele constituie un exemplu bun. Cu doar câteva excepţii, marsupialele sălăşluiesc pe continentul australian. Existenţa oposumului şi a câtorva specii din America de Sud se explică prin deriva continentelor. America de Sud şi Australia au fost odinioară parte a aceluiaşi mare continent şi s-au separat ulterior apariţiei marsupialelor.

Mamiferele placentare, dimpotrivă, erau practic inexistente în Australia până oamenii le-au introdus acolo. America de Sud, Africa şi Australia sunt locurile unde există peşti din subclasa dipnoi, păsări din subclasa ratitelor precum struţul şi emul, cât şi specii de broaşte cu dinţi - toate acestea neapărând şi în alte locuri. Cele mai apropiate rude ale speciei umane sunt maimuţele mari din Africa, astfel că nu este tocmai surprinzător faptul că originile omului modern au fost localizate pe continentul negru.


ANATOMIE COMPARATIVĂ

Un test asemănător structurilor vestigiale se referă la asemănările structurale care apar în ciuda diferenţelor funcţionale ale unui anumit organ la diverse specii. Dacă speciile au evoluat din alte specii, atunci cele noi trebuie deseori să se adapteze şi astfel să-şi modifice anumite părţi ale corpului în vederea efectuării altor sarcini funcţionale.

Dacă examinăm structura oaselor membrelor anterioare ale primatelor şi aripile liliecilor, păsărilor, pterozaurienilor, ori înotătoarele balenelor şi pinguinilor, ori membrele cabalinelor, ale cârtiţei şi broaştei, se va vedea că TOATE au aceleaşi oase, situate în aceleaşi poziţii relative.

Arborele filogenetic standard prezentat în prima parte demonstrează de ce aceste specii diferite posedă aceste structuri similare: deoarece a existat un strămoş comun care a avut aceste structuri osoase. Arhiva fosiliferă confirmă aceste concluzii de natură teoretică deoarece ne oferă o progresie cronologică de forme tranziţionale intermediare.


ERORI DE DESIGN

Anumite erori de design pot fi explicate uneori prin investigarea originii anumitor organe la unii strămoşi ai omului. Tracturile respirator şi gastrointestinal ale mamiferelor se intersectează, astfel că nu putem înghiţi şi respira în acelaşi timp. De ce există o asemenea anatomie imperfectă?

Un strămoş din devonian - un peşte dipnoi - înghiţea aer pentru a respira, iar vezica unde depozita aerul a fost precursorul plămânilor prezenţi la oameni. Oamenii au moştenit designul original - cu gura conectată atât la sistemul digestiv, cât şi la cel respirator - deşi acest aspect cauzează diverse probleme în prezent.

Evoluţia vieţii pe Terra - III

 


Notă: articolul de mai sus este reproducerea textului folosit în film.
Traducerea: Scientia.ro.
Credit: www.cassiopeiaproject.com

Write comments...
symbols left.
You are a guest ( Sign Up ? )
or post as a guest
Loading comment... The comment will be refreshed after 00:00.

Be the first to comment.